În dimineața zilei de 16 octombrie 1793, Marie Antoinette a fost scoasă din celula de la Conciergerie, cu părul tăiat scurt de asistentul călăului și cu mâinile legate la spate, apoi urcată într-o căruță deschisă pentru drumul prin Paris până în Piața Revoluției. Avea treizeci și șapte de ani. Fusese regină a Franței timp de nouăsprezece ani și prizonieră în ultimii trei. Relatările vremii îi descriu hainele: un capot alb, o bonetă albă, ciorapi negri. Ce nu descriu, pentru că mulțimea nu avea de unde să știe, este cum mirosea. Dar știm, pentru că omul care îi făcea parfumul a lăsat-o în scris.
12 minute de lectură
Jean-Louis Fargeon a fost parfumierul oficial al reginei Marie Antoinette. Purta titlul fournisseur de la Reine, furnizor al reginei, o poziție care îl aducea pe orbita comercială a curții de la Versailles și, mai târziu, pe orbita politică a Terorii. Magazinul lui se afla pe Rue du Roule, la Paris. Printre clienți se numărau cele mai înalte ranguri ale aristocrației franceze. Dar cea mai faimoasă clientă, cea după care avea să fie ținut minte și care era cât pe ce să-l coste viața, era regina născută în Austria, care prefera simplitatea în parfum într-o vreme în care simplitatea era ultimul lucru pe care îl asocia cineva cu Versailles.
Istoriografia lui Fargeon se sprijină pe mai multe temelii. Propriile lui scrieri, publicate după Revoluție, dau o mărturie la persoana întâi. Arhivele casei regale, păstrate la Archives nationales din Paris, documentează relația financiară dintre coroană și furnizorii ei. Iar lucrarea lui Elisabeth de Feydeau, în special cartea din 2006 „A Scented Palace: The Secret History of Marie Antoinette’s Perfumer”, reunește aceste surse primare în cea mai completă relatare modernă a vieții și a muncii lui Fargeon. Textul de mai jos se bazează pe toate trei.
Fargeon s-a născut la Montpellier în 1748
Fargeon s-a născut la Montpellier în 1748, fiul unui fabricant de mănuși și parfumier. Combinația nu era neobișnuită. În sudul Franței, meseriile de mănușar și de parfumier erau împletite din secolul al XVI-lea, când sosirea în Franța a Catherinei de Medici a ajutat la lansarea modei mănușilor parfumate la curtea franceză. Orașul Grasse, aflat la vreo 200 de kilometri la est de Montpellier, își clădise deja economia pe această legătură: tăbăcarii care înmuiau și parfumau mănușile de piele au devenit treptat specialiști în materiile aromatice înseși, iar în secolul al XVIII-lea Grasse era capitala parfumeriei franceze. Montpellier, deși nu era Grasse, făcea parte din aceeași tradiție a regiunii. Fargeon a învățat parfumeria ca meserie de familie.
S-a mutat la Paris, și-a deschis magazinul și și-a format o clientelă printre aristocrați. Detaliile începuturilor lui comerciale sunt puține în documentele păstrate. Un lucru e sigur: la începutul anilor 1780 ajunsese deja în atenția reginei. Cheltuielile personale ale lui Marie Antoinette, consemnate meticulos de administrația casei regale, includeau sume considerabile pentru parfum, cosmetice și preparate aromatice. Regina cheltuia fără măsură, fapt pe care dușmanii ei politici l-au exploatat cu un efect devastator. Porecla ei, Madame Deficit, trimitea la cheltuielile ei dintr-o vreme în care statul francez aluneca spre faliment. Parfumul făcea parte din rechizitoriu.
Dar parfumul ei nu era cel pe care și-l imaginau criticii. Imaginea populară a curții de la Versailles, atât în secolul al XVIII-lea, cât și în mitologia de după, este a unei curți înecate în exces: parfumuri copleșitoare, nori de pudră, parfumul folosit agresiv ca armură socială. Pentru o mare parte din curte, imaginea era exactă. Aristocrația franceză din vechiul regim folosea parfumul din belșug, în parte din modă și în parte ca răspuns concret la igiena precară chiar și în cele mai somptuoase palate. Versailles, cu toată splendoarea lui arhitecturală, era vestit pentru cât de greu se ținea curat. Grădinile serveau drept latrine în aer liber. Coridoarele miroseau a ceea ce miros coridoarele când sute de oameni locuiesc într-o clădire cu o instalație sanitară insuficientă.
Marie Antoinette nu urma însă moda dominantă a parfumurilor grele, pe bază de ingrediente animale. Reginei nu-i plăcea moscul. Nu-i plăcea civeta. Nu-i plăceau notele de bază groase, animalice, pe care se sprijineau majoritatea parfumurilor aristocratice din vremea ei. Preferința ei, consemnată în registrele lui Fargeon și confirmată de conturile casei regale, mergea spre compoziții florale, ușoare: trandafir, iasomie, iris, floare de portocal. Acestea stăteau pe baze simple, adesea abia ceva mai mult decât alcool și apă, fără fixatorii grei care dădeau majorității parfumurilor din secolul al XVIII-lea persistența și densitatea.
Era neobișnuit. Era și deliberat. De Feydeau susține că preferința lui Marie Antoinette pentru florale ușoare se potrivea cu estetica ei mai largă, care punea simplitatea mai presus de excesul baroc al curții moștenite. Retragerea reginei la Petit Trianon, domeniul ei privat din incinta de la Versailles, a fost un exercițiu de simplificare deliberată: o fermă model, un cătun rustic, grădini gândite să arate naturale, nu geometrice. Alegerile ei în materie de parfum urmau același imbold. Voia să miroasă a flori, nu a artă de parfumier.
Fargeon s-a conformat. Caietul lui de formule, din care se păstrează fragmente, consemnează compozițiile pregătite pentru regină. Preparatele de bază erau eaux, ape parfumate ușoare, pe bază de alcool: eau de rose, eau de fleur d’oranger, eau de violette. Se aplicau pe piele, pe batiste, pe haine, în apa de baie. Erau gândite să fie efemere. Nu aveau dâră. Nu țineau mult. Trebuiau să se simtă doar de foarte aproape: un parfum privat, nu o declarație publică.
Revoluția a schimbat totul, cu excepția parfumului reginei
Revoluția a schimbat totul, cu excepția parfumului reginei.
Asaltul Bastiliei, la 14 iulie 1789, a pus în mișcare procesul care avea să desfacă monarhia, să distrugă aristocrația și să refacă societatea franceză din temelii. Familia regală a fost silită să părăsească Versailles la 6 octombrie 1789, escortată de o mulțime de precupețe și de soldați din Garda Națională, și instalată în Palatul Tuileries din centrul Parisului. Din acel moment erau practic prizonieri, deși ficțiunea monarhiei constituționale s-a menținut încă aproape trei ani.
Fargeon a continuat să aprovizioneze regina cu parfum în perioada Tuileries. Este un detaliu remarcabil. Regina era supravegheată, mișcările îi erau limitate, corespondența monitorizată. Casa ei fusese redusă. Servitorii îi fuseseră concediați sau mutați. Ritualurile elaborate de la Versailles, lever, coucher, toaleta publică, fuseseră abandonate. Și totuși comenzile de parfum au continuat. Conturile casei regale arată livrări de la Fargeon la Tuileries pe tot parcursul anilor 1790 și 1791.
De Feydeau vede în această continuitate dovada a ceva mai mult decât vanitate. Parfumul nu era pentru Marie Antoinette un lux la care se renunță sub presiune. Era o practică, un gest zilnic prin care se compunea pe sine și care a rezistat chiar și când structurile exterioare ale vieții ei se prăbușeau. Regina a continuat să se spele cu apă parfumată, să-și aplice pe piele eaux florale și să-și parfumeze rufele, nu pentru că nu își dădea seama de situație, ci pentru că aceste gesturi făceau parte din felul în care se construia ca persoană. Parfumul nu era decor. Era identitate.
Fuga de la Varennes, din iunie 1791, tentativa eșuată a familiei regale de a părăsi Franța, a pus capăt aparenței de cooperare dintre monarhie și Revoluție. Regele a fost suspendat, apoi repus în funcție, cu restricții și mai aspre. La 10 august 1792, palatul Tuileries a fost luat cu asalt, garda elvețiană a fost masacrată, iar familia regală a fost închisă la Temple, o fortăreață medievală din cartierul Marais. Monarhia a fost abolită la 21 septembrie 1792. Regele a fost judecat, condamnat și executat la 21 ianuarie 1793.
Marie Antoinette a rămas la Temple, apoi a fost mutată în august 1793 la Conciergerie, închisoarea de lângă Palais de Justice. Procesul ei a început la 14 octombrie. A durat două zile. Acuzațiile includeau trădarea, abuzul sexual asupra fiului ei (o învinuire fabricată, pe care până și Tribunalul Revoluționar părea stânjenit s-o prezinte) și conspirația împotriva Republicii. A fost găsită vinovată și condamnată la moarte.
Relatarea lui Fargeon despre această perioadă, scrisă după Teroare
Relatarea lui Fargeon despre această perioadă, scrisă după Teroare, descrie poziția tot mai periculoasă a oricui avea legătură cu casa regală. Revoluția nu l-a răsturnat doar pe rege. A incriminat cultura care susținuse monarhia. Aristocrații erau arestați pentru că erau aristocrați. Slujitorii coroanei erau arestați pentru că slujiseră coroana. Furnizorii casei regale erau suspecți prin definiție. Fargeon, ca parfumier numit al reginei, era în vizor.
A fost arestat în 1794, în cea mai intensă fază a Terorii, perioada dintre căderea girondinilor, în iunie 1793, și căderea lui Robespierre la 9 Thermidor (27 iulie 1794). Închisorile Parisului erau pline până la refuz. Tribunalul Revoluționar judeca dosarele într-un ritm care făcea imposibilă orice urmă de proces echitabil. Între iunie 1793 și iulie 1794, Tribunalul a condamnat la moarte aproximativ 2.600 de persoane doar la Paris. Alte mii de oameni au fost executați în provincie. Standardul probatoriu era politic, nu judiciar. Asocierea cu vechiul regim era suficientă.
Fargeon a fost întemnițat. Detaliile detenției lui sunt documentate parțial în scrierile lui de mai târziu, deși măsura în care aceste scrieri sunt colorate de o autodramatizare retrospectivă este o întrebare legitimă pentru cercetători. A fost ținut într-una dintre închisorile Parisului, care anume se dezbate, și a așteptat procesul în fața Tribunalului Revoluționar. Un proces în fața Tribunalului din acea perioadă era, de cele mai multe ori, o formalitate premergătoare execuției. Rata achitărilor era neglijabilă.
A supraviețuit. Căderea lui Robespierre la 9 Thermidor anul II (27 iulie 1794) a pus capăt Marii Terori și a deschis reacția termidoriană, o perioadă de retragere politică în care cele mai extreme politici revoluționare au fost abandonate și mulți prizonieri au fost eliberați. Fargeon s-a numărat printre cei care au profitat de această răsturnare. A fost eliberat din închisoare, cu sentința de moarte neexecutată, și s-a întors la viața civilă.
A scăpat la limită. Dacă Robespierre ar fi căzut cu o săptămână mai târziu, sau dacă Tribunalul Revoluționar și-ar fi parcurs ceva mai repede dosarele rămase, Fargeon ar fi fost executat. Supraviețuirea lui nu s-a datorat vreunei apărări sau vreunei intervenții în favoarea lui. A ținut doar de calendar: mașinăria morții s-a oprit înainte să ajungă la numele lui de pe listă. Nu este o metaforă. Tribunalul lucra după liste. Listele erau lungi. Când a căzut Robespierre, listele s-au oprit.
După Teroare, Fargeon a scris.
După Teroare, Fargeon a scris. Relatarea lui publicată, despre ce trăise și despre relația cu regina, este una dintre sursele primare pentru tot ce știu istoricii despre preferințele de parfum ale lui Marie Antoinette. Memoriile sunt valoroase tocmai pentru că vin de la un meseriaș, nu de la un curtean. Perspectiva lui Fargeon este cea a unui furnizor, a unui om a cărui relație cu regina era comercială și tehnică, nu politică sau personală. Știa ce comanda ea. Știa ce îi plăcea și ce respingea. Cunoștea detaliile fizice ale toaletei ei într-un fel în care doamnele de onoare și memorialiștii politici nu le cunoșteau, pentru că el furniza materialele.
Memoriile consemnează preferința constantă a reginei pentru stilul floral ușor. Consemnează formule precise. Consemnează cantitățile comandate și frecvența livrărilor. Dau o relatare detaliată, concretă, a ceea ce însemna în fapt practica zilnică de parfumare a reginei, golită de simbolismul politic proiectat asupra ei atât de susținători, cât și de dușmani.
Un pasaj care a atras în mod deosebit atenția istoricilor privește ultimele zile ale reginei. Fargeon afirmă, iar de Feydeau găsește afirmația plauzibilă, deși neverificabilă independent din alte surse, că Marie Antoinette a avut acces la un preparat parfumat în timpul detenției. Dacă era o rămășiță a unor provizii mai vechi, ceva strecurat de un paznic binevoitor sau pur și simplu o batistă parfumată care o însoțise de la Tuileries, nu este clar. Fargeon susține că regina și-a păstrat obiceiul de a se parfuma chiar și la Conciergerie, chiar și în ultimele săptămâni dinaintea execuției.
Dacă este adevărat, iar rezerva contează, atunci femeia care a mers în căruța condamnaților spre ghilotină la 16 octombrie 1793 mirosea a trandafiri. Sau a floare de portocal. Sau a iris. Mirosea a același parfum floral, ușor, deliberat opus celui de la Versailles, pe care și-l alesese ca tânără regină, în anii în care mai avea de ales. Parfumul a fost ultima constantă. Tot restul i se luase: coroana, soțul, copiii, libertatea, părul. Parfumul a rămas.
Caietul de formule al lui Fargeon este cealaltă mare moștenire
Caietul de formule este al doilea lucru important pe care l-a lăsat Fargeon. Formulele pe care le-a consemnat, inclusiv cele făcute pentru regină, sunt o sursă primară pentru parfumeria franceză de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Ele arată un moment de tranziție în istoria parfumeriei. Compozițiile grele, pe bază de materii animale, care dominaseră parfumeria europeană încă din Renaștere, făceau loc unor stiluri mai ușoare, florale. Tranziția este atribuită de obicei unor schimbări culturale mai largi: accentul pus de Iluminism pe igienă și curățenie, disponibilitatea tot mai mare a absolutelor de flori distilate din Grasse, influența sensibilităților estetice engleze și germane, care preferau prospețimea opulenței. Gusturile lui Marie Antoinette erau și un semn al acestor tendințe, și un motor al lor. Când regina Franței prefera apa de trandafiri în locul moscului, mesajul străbătea întreaga ierarhie socială.
Formulele în sine nu sunt complexe după standardele moderne. Sunt soluții pe bază de alcool, cu un număr relativ mic de ingrediente naturale: trandafir, iasomie, rădăcină de iris, floare de portocal, violetă, tuberoză. Priceperea stătea în proporții și în calitatea materiilor prime, nu în numărul componentelor. Fargeon se aproviziona din Grasse și din Montpellier. Avea acces la cele mai bune flori franțuzești, iar formulele lui le folosesc cu o reținere care i se pare unui parfumier de azi remarcabil de contemporană. Nu sunt compozițiile arhitecturale cu o sută de ingrediente din secolul al XIX-lea. Sunt transparente, directe și construite în jurul uneia sau a două note florale dominante.
Caietul de formule s-a păstrat după moartea lui Fargeon. Proveniența lui ulterioară nu este pe deplin clară în sursele publice, dar cercetările lui de Feydeau i-au urmărit părți prin colecții private și depozite de arhivă. Supraviețuirea caietului merită ea însăși atenție. Multe caiete de formule ale parfumierilor din secolul al XVIII-lea s-au pierdut, au fost distruse sau au intrat în arhivele proprii ale caselor comerciale care le-au urmat. Caietul lui Fargeon a supraviețuit în parte datorită legăturii cu regina, care i-a dat o importanță istorică dincolo de conținutul tehnic, și în parte printr-o păstrare care pare deliberată, făcută de descendenții sau de apropiații lui.
Povestea lui Fargeon ridică o întrebare
Povestea lui Fargeon ridică o întrebare pe care industria parfumurilor nu a lămurit-o niciodată pe deplin: ce legătură există între parfumier și client? Fargeon nu i-a impus gustul lui Marie Antoinette. L-a slujit pe al ei. Formulele din caiet urmează gustul ei, nu viziunea lui estetică. Ea voia simplitate. El i-a dat-o. Ei nu-i plăcea moscul. El l-a lăsat deoparte. Autoritatea creatoare, în măsura în care termenul se aplică, aparținea reginei. Autoritatea tehnică aparținea parfumierului.
Această dinamică răstoarnă mitologia modernă a parfumeriei, în care parfumierul este autorul, iar clientul publicul. În lumea lui Fargeon, ca în toată parfumeria preindustrială la comandă, relația era inversă. Clientul dicta. Parfumierul executa. Arta stătea în execuție: în a înțelege ce voia să spună clienta când cerea ceva „ușor” sau „floral”, în a traduce preferințe estetice vagi în formule precise, în a alege materiile potrivite și a le combina în proporțiile potrivite, ca să obțină un efect pe care clienta îl recunoștea drept corect, deși nu l-ar fi putut descrie dinainte.
Este o abilitate de alt fel decât cea pe care o celebrează industria de azi. Seamănă mai mult cu croitoria decât cu pictura. Cere măiestrie tehnică, cunoaștere adâncă a materiilor și sensibilitatea aparte de a auzi ce vrea cineva atunci când nu are cuvintele ca s-o spună precis. Fargeon se pricepea la asta. Regina a continuat să comande de la el mai bine de zece ani. Nu a schimbat parfumierul. Într-o curte vestită pentru facțiunile și favorurile ei schimbătoare, această fidelitate este în sine un indiciu.
Fargeon a trăit zeci de ani după regină. A murit în 1806, la cincizeci și opt de ani, într-o Franță care trecuse prin monarhie, revoluție, teroare, Directorat și Consulat și era acum imperiu sub Napoleon. Supraviețuise vechiului regim, Revoluției, Terorii și Republicii. A trăit cu treisprezece ani mai mult decât cea mai faimoasă clientă a lui. Caietul lui de formule i-a supraviețuit peste două secole.
Regina a urcat pe eșafod și mirosea a flori. Parfumierul care le făcuse a ajuns la închisoare și a ieșit viu. Formulele le-au supraviețuit amândurora. Până la urmă, nu coroana a rămas, nici ghilotina, nici închisoarea, nici imperiul care a urmat. A rămas o formulă pentru apă de trandafiri, scrisă de mâna unui meseriaș, pentru o femeie care voia să miroasă a ceva simplu într-o lume care era orice, numai simplă nu.
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. Toate cele șapte intră în DISCOVERY SET, în mostre de 2 ml.
