În colecțiile muzeelor din întreaga lume, în vitrine și pe rafturi etichetate, se află mii de vase mici, alungite, din sticlă suflată, ceramică modelată sau piatră cioplită. Au de obicei între cinci și cincisprezece centimetri lungime, un gât îngust, un corp mai larg și o bază ascuțită sau rotunjită, așa că nu pot sta în picioare fără suport. Au fost făcute în toată Mediterana antică, aproximativ din secolul al VI-lea î.Hr. până în secolul al IV-lea d.Hr., iar cele mai multe datează din epoca romană. Sunt, în toate privințele, recipiente de parfum. Analiza chimică a reziduurilor o confirmă. Contextul arheologic o confirmă. Izvoarele literare antice o confirmă. Numele lor corect este unguentarium, de la latinescul unguentum, care înseamnă unguent sau ulei parfumat.
11 min de citit
Multe dintre ele poartă și azi eticheta „lacrimatorium”. Flacon pentru lacrimi. Un vas în care romanii în doliu și-ar fi strâns lacrimile, ca să închidă durerea în sticlă și s-o îngroape odată cu mortul. Este unul dintre cele mai tenace, mai bine documentate și mai lipsite de orice temei mituri din arheologia populară a lumii antice. Nu există nicio dovadă că romanii strângeau lacrimi în flacoane. Niciun text antic nu descrie această practică. Nicio dovadă chimică nu arată că vasele acestea ar fi conținut vreodată lacrimi. Întregul concept a fost inventat de anticari europeni din secolul al XVII-lea, care au găsit flacoane mici de sticlă în morminte romane și, având nevoie de o explicație pentru prezența lor, au născocit una destul de poetică încât să se păstreze.
Unguentarium este unul dintre cele mai
Unguentarium este unul dintre cele mai frecvente tipuri de vase din arheologia epocii romane. Se găsește în cantități enorme pe întreg teritoriul Imperiului Roman și al partenerilor săi comerciali: Italia, Galia, Iberia, Africa de Nord, Egipt, Levant, Grecia, Turcia, Balcani și dincolo de ei. Cele mai vechi forme, din epoca elenistică (aproximativ între secolul al IV-lea și secolul I î.Hr.), sunt de obicei ceramice, făcute dintr-o argilă fină, cu exteriorul neted, și au forma unui fus lung, cu gura îngustă, corpul umflat și baza ascuțită sau rotunjită. Formele mai târzii, din epoca imperială romană (între secolul I și secolul al IV-lea d.Hr.), sunt tot mai des din sticlă suflată, o tehnică răspândită după ce a apărut în regiunea siro-palestiniană, în jurul secolului I î.Hr. Unguentaria de sticlă sunt adesea obiecte frumoase: translucide, irizate de vreme, cu forme delicate în nuanțe de albastru pal, verde, ambrat sau incolore.
Funcția lor nu era un mister în antichitate. Autorii vechi le pomenesc des și firesc. Pliniu cel Bătrân, în Naturalis Historia (Istoria naturală, încheiată în 77 d.Hr.), vorbește pe larg despre recipientele în care se păstrau uleiurile parfumate și unguentele, printre ele și vase mici de sticlă exact de tipul celor din morminte. Martial, epigramistul roman din secolul I d.Hr., amintește în Epigrame recipiente de parfum date cadou. Petronius, în Satyricon (cca 60 d.Hr.), descrie oaspeți unși la masă cu uleiuri parfumate din vase mici. Contextul literar este fără echivoc: flacoanele mici țineau parfum. Erau obiecte de zi cu zi într-o cultură care folosea uleiurile parfumate pentru igienă, ritual, afișare socială și practici funerare.
Contextul funerar explică confuzia. Unguentaria se numără printre cele mai frecvente obiecte de inventar funerar din înmormântările epocii romane. Apar în morminte de toate categoriile sociale, de la mausoleele elaborate ale elitei până la simplele gropi ale celor săraci. Prezența lor în morminte se potrivește cu practica romană bine documentată de a unge mortul cu uleiuri parfumate înainte de înhumare sau incinerare. Trupul era spălat, parfumat și așezat pentru priveghi în timpul doliului (funus). Uleiurile parfumate se aplicau pe trup și pe rugul funerar. Vase mici cu parfum erau puse în mormânt ca ofrande, la fel ca mâncarea, monedele, lămpile sau alte obiecte despre care se credea că îl însoțesc pe mort în viața de apoi.
Practica este descrisă în mai multe izvoare antice. Vergiliu, în Eneida (cartea a VI-a, versul 219), descrie ungerea rituală a mortului. Apuleius, în Metamorfoze (Măgarul de aur, secolul al II-lea d.Hr.), descrie parfumarea funerară. Practica nu era nici secretă, nici neobișnuită. Era procedura funerară romană obișnuită, iar vasele mici din morminte conțineau uleiurile parfumate folosite în ea. Când uleiurile s-au consumat sau s-au evaporat, vasele goale au rămas, așa cum rămân obiectele de inventar funerar, pentru că nu erau făcute să fie recuperate.
Mitul flaconului pentru lacrimi are
Mitul flaconului pentru lacrimi are o origine precisă, care poate fi urmărită. În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, pasiunea pentru antichități a cunoscut în Europa un avânt rapid. Recuperarea și studiul obiectelor antice, mai ales romane, au devenit o preocupare la modă printre europenii instruiți. S-au alcătuit colecții. S-au publicat cataloage. S-au înființat muzee. Și era nevoie de explicații. Obiectele cereau narațiuni, iar narațiunile trebuiau să fie pe măsură: vechi, poetice și morale, ca să mulțumească un public erudit, format la școala idealurilor clasice.
Flacoanele mici de sticlă din mormintele romane puneau o problemă. Forma lor era distinctivă: gât îngust, parcă făcut să strângă o cantitate mică de lichid. Contextul era funerar: se găseau alături de morți. Iar în secolul al XVI-lea și în al XVII-lea nimeni nu avea unelte de analiză chimică prin care să stabilească ce conținuseră de fapt. Reziduul, dacă a supraviețuit, nu se vedea cu ochiul liber. Rămânea doar forma: un flacon mic într-un mormânt. Anticarii trebuiau să explice de ce se afla acolo.
Explicația pe care au născocit-o a fost lacrimatorium. Cuvântul este neolatin, creat la începutul epocii moderne, nu un termen al latinei clasice. Conceptul este o invenție pură: ideea că romanii, loviți de durere la moartea unei persoane iubite, țineau flacoane mici la ochi ca să strângă lacrimile, apoi le sigilau și le puneau în mormânt ca semn de doliu. Imaginea este puternică. Are rezonanță emoțională. Este exact genul de relatare căreia un anticar din secolul al XVII-lea, format pe literatura clasică și înclinat spre lecturi sentimentale ale trecutului, nu i-ar fi putut rezista.
Prima utilizare cunoscută a termenului „lacrimatorium” în acest sens este greu de atribuit unui singur autor, pentru că ideea pare să se fi format treptat în scrierile anticarilor din secolul al XVII-lea. Dar până la mijlocul secolului al XVII-lea identificarea era bine stabilită în cercurile savante europene. Colecțiile își catalogau flaconele romane mici drept „lacrimatoria”. Gravurile înfățișau romani plângând, cu flacoane la ochi. Imaginea s-a întărit singură: odată pusă eticheta, fiecare nou flacon mic găsit într-un mormânt roman confirma identificarea, pentru că explicația exista deja. Așa funcționează miturile în arheologie. O poveste plauzibilă, repetată destul de des, devine un fapt pe care nimeni nu se gândește să-l pună la îndoială.
Îndoiala a început, timid, în secolul al XIX-lea
Îndoiala a început, timid, în secolul al XIX-lea, pe măsură ce arheologia clasică se profesionaliza, iar standardele probei se mutau de la verosimilitatea literară la dovada materială. Arheologii au început să se întrebe: există vreun text antic care să descrie strângerea lacrimilor în flacoane? Răspunsul, după căutări exhaustive în corpusul literar grec și latin, a fost nu. Niciun autor antic, în tot ansamblul păstrat al literaturii clasice, nu pomenește practica. Pliniu nu o pomenește. Plutarh nu o pomenește. Martial, care a scris despre orice obicei roman imaginabil, inclusiv despre cele mai intime, nu o pomenește. Lucian, satiricul care își bătea joc de fiecare obicei roman, nu o pomenește. Petronius, care a descris petrecerile romane în cele mai mici detalii, nu o pomenește. Niciun text funerar roman, nicio literatură de consolare, niciun epitaf, niciun text juridic despre înmormântare, niciun text medical despre durere sau doliu nu menționează strângerea lacrimilor în vase.
Această tăcere nu are nimic ambiguu. Dacă practica ar fi existat, ar fi fost pomenită. Romanii își documentau obsesiv propriile obiceiuri. Literatura, codurile de legi, scrisorile personale și graffiti-urile lor acoperă viața de zi cu zi cu o exhaustivitate pe care puține alte culturi antice o egalează. O practică atât de distinctivă și atât de încărcată emoțional ca strângerea lacrimilor în flacoane, dacă ar fi fost reală, ar fi apărut undeva: într-o poezie, într-o scrisoare, într-o hotărâre juridică, într-un text medical, într-o schiță satirică. Nu apare nicăieri. Absența dovezilor, într-un corpus literar atât de mare și de divers ca cel clasic păstrat, este dovada absenței. Romanii nu strângeau lacrimi în flacoane, pentru că niciun roman nu a descris vreodată așa ceva, iar romanii descriau totul.
Dovezile materiale indică în aceeași
Dovezile materiale indică în aceeași direcție. Începând de la sfârșitul secolului al XX-lea, arheologii și specialiștii în chimie analitică au început să aplice analiza chimică a reziduurilor pe vase antice, inclusiv pe unguentaria din morminte romane. Tehnica, care folosește cromatografia de gaze cuplată cu spectrometria de masă (GC-MS) pentru a identifica reziduurile organice absorbite în pereții ceramicii poroase sau depuse pe suprafața interioară a vaselor de sticlă, poate detecta și identifica semnăturile chimice ale substanțelor păstrate într-un recipient cu mii de ani în urmă. Acizi grași din uleiuri. Terpenoide din rășini vegetale. Steroli din grăsimi animale. Amprentele chimice sunt durabile și specifice.
Rezultatele au fost constante în mai multe studii: unguentaria conțin reziduuri de uleiuri vegetale, grăsimi animale și substanțe aromatice. Conțin semnăturile chimice ale parfumului. Nu conțin semnăturile chimice ale lacrimilor. Distincția nu este banală. Lacrimile omenești sunt o soluție apoasă de săruri, lizozim, lipocalină și alte proteine. Ele lasă o semnătură chimică fundamental diferită de cea a uleiurilor vegetale și a rășinilor. Dacă în vasele acestea ar fi fost păstrate lacrimi, analiza reziduurilor ar arăta-o. Nu o arată.
Susan Walker, în studiul ei din 2004 „Roman Art”, abordează direct mitul flaconului pentru lacrimi și îl respinge ca invenție modernă, fără temei în dovezile antice. Evaluarea ei coincide cu consensul comunității arheologice profesioniste, care de zeci de ani consideră infirmată identificarea cu lacrimatorium. Mitul persistă nu pentru că învățații îl cred, ci pentru că a pătruns atât de adânc în cultura populară, încât corectarea lui înseamnă a goli marea cu paharul. Etichetele din muzee se schimbă greu. Magazinele de suveniruri vând „replici de flacoane pentru lacrimi”. Ghidurile de călătorie le descriu. Site-urile reproduc povestea. Atracția emoțională a imaginii, un roman îndoliat care prinde lacrimi într-un flacon minuscul de sticlă, este prea puternică pentru a fi risipită doar cu dovezi.
Persistența mitului ascunde o ironie
Persistența mitului ascunde o ironie, legată de statutul parfumului. Funcția reală a vasului unguentarium, aceea de a păstra ulei parfumat, este cumva mai puțin interesantă, mai puțin demnă de poveste decât funcția imaginară de a păstra lacrimi. Durerea este nobilă. Parfumul este frivol. Această ierarhie a importanței, care pune experiența emoțională deasupra celei senzoriale și doliul deasupra plăcerii, este adânc întipărită în tradiția culturală occidentală. Este aceeași ierarhie care a pus filosofia deasupra meșteșugului, teoria deasupra practicii și viața minții deasupra vieții trupului în cea mai mare parte a istoriei intelectuale occidentale. În cadrul ei, un flacon mic care a ținut lacrimi este un artefact uman profund. Un flacon mic care a ținut parfum este un accesoriu cosmetic.
Dar flaconul de parfum este, de fapt, obiectul cu mai multă însemnătate istorică. Unguentarium ne vorbește despre comerțul roman cu parfumuri, unul dintre cele mai ample și mai sofisticate sisteme comerciale din Mediterana antică. Ne vorbește despre procurarea materiilor aromatice: rășinile din Arabia și din Africa de Est, uleiurile din Spania și din Africa de Nord, mirodeniile din India și din Asia de Sud-Est, care curgeau în economia romană pe rute comerciale de mii de kilometri. Ne vorbește despre fabricație: atelierele de suflat sticla care produceau vasele acestea cu miile, cei care presau uleiul și parfumierii care le umpleau, negustorii care le vindeau. Ne vorbește despre practica socială: cine folosea parfum, când, de ce și în ce contexte. Ne vorbește despre ritualul funerar: ungerea mortului, aprovizionarea mormântului, credințele despre moarte și viața de apoi care hotărau ce se punea în pământ.
Un flacon pentru lacrimi ne vorbește despre imaginația europenilor din secolul al XVII-lea. Unguentarium ne vorbește despre viața de zi cu zi din Mediterana antică. Unul este o ficțiune. Celălalt este un izvor primar. Ficțiunea este mai celebră.
Fabricarea vaselor unguentaria este ea însăși un
Fabricarea vaselor unguentaria este ea însăși un subiect de mare interes arheologic. Cele mai vechi exemplare, din perioada elenistică, se lucrau manual la roata olarului: forme simple, utilitare, din argilă fină, neglazurate, gândite pentru funcție, nu pentru decor. Trecerea la sticlă în epoca romană a fost determinată de invenția suflării sticlei, care a făcut vasele de sticlă destul de ieftine pentru producția în masă. Înainte de suflare, vasele de sticlă se făceau prin modelare pe miez (sticla topită se înfășura în jurul unui miez de argilă) sau prin turnare, două procedee care cereau multă muncă și limitau sticla la bunurile de lux. Suflarea a democratizat sticla. Un meșter priceput putea face zeci de flacoane mici pe zi, iar unguentaria de sticlă ajungeau pe o piață mult mai largă decât predecesoarele lor ceramice.
Unguentaria de sticlă descoperite în morminte merg de la obiecte grosolane, produse în serie, până la piese lucrate cu mare finețe, cu elemente decorative: sticlă colorată, fire aplicate, nervuri și modele turnate în tipar. Varietatea arată cât de larg era cercul celor care foloseau parfum în lumea romană. Parfumul nu era rezervat elitei. Se găsea pe scară largă, în calități și la prețuri diferite, și îl foloseau toate categoriile sociale. Filosoful Seneca, în secolul I d.Hr., se plângea de prezența parfumului peste tot la întrunirile sociale romane. Poetul Juvenal, în Satire, îi lua în derâdere pe bărbații care cheltuiau prea mult pe uleiuri parfumate. Arheologia confirmă că parfumul era răspândit: unguentaria apar în morminte de toate nivelurile economice.
Analiza chimică a reziduurilor din aceste vase a furnizat informații detaliate despre substanțele pe care le conțineau. Studii publicate în reviste precum Archaeometry, Journal of Archaeological Science și Analytical Chemistry au identificat reziduuri de ulei de măsline, ulei de migdale, ulei de ricin, ceară de albine, rășină de pin, tămâie, smirnă, scorțișoară și diverse extracte florale. Gama substanțelor identificate corespunde izvoarelor scrise: Pliniu și Dioscoride (farmacologul din secolul I d.Hr., a cărui lucrare De Materia Medica enumera sute de substanțe aromatice și medicinale) descriu aceleași materii prime ca ingrediente ale parfumeriei romane. Convergența dovezilor textuale și chimice este lipsită de echivoc. Flacoanele conțineau parfum. Nu conțineau lacrimi.
Mitul nu dispare pentru că miturile
Mitul nu dispare pentru că miturile nu mor niciodată prin dezmințire. Mor înlocuite de povești mai bune, iar istoria vasului unguentarium ca recipient de parfum nu a fost încă spusă într-o formă destul de convingătoare ca să ia locul ideii de lacrimatorium. Flaconul pentru lacrimi vorbește despre iubire și pierdere. Flaconul de parfum vorbește despre comerț, tehnologie și viața de zi cu zi. În competiția pentru atenția culturală, iubirea și pierderea câștigă mereu.
Dar flacoanele de parfum sunt reale. Stau în muzee, în depozite arheologice, în colecții private, în pământ. Mii dintre ele. Zeci de mii. Fiecare a ținut un parfum ales de cineva: un ulei, o rășină, un amestec anume. Fiecare a fost lucrat de un meșter: un olar la roată, un sticlar la cuptor. Fiecare a fost vândut de un negustor, cumpărat de un client, folosit cu un scop precis și, la urmă, pus într-un mormânt, fie ca parte a ungerii funerare, fie ca ofrandă pentru morți. Fiecare adaugă o informație la istoria felului în care oamenii au folosit mirosurile.
Flaconul pentru lacrimi este ceea ce ne-am spus despre trecut, pentru că ne doream un trecut mai duios decât a fost. Vasul unguentarium este ceea ce ne-a lăsat trecutul cu adevărat: un mic flacon de sticlă, irizat de vreme, cu urme de ulei de trandafir absorbite în pereți, găsit într-un mormânt din Pompei, Cartagina sau Londinium, dovada că cineva, acum două mii de ani, ținea destul la felul în care miroase încât să cumpere un flacon de parfum, iar altcineva, tot atunci, ținea destul la morții săi încât să pună flaconul în pământ lângă ei.
Lacrimile nu au fost niciodată acolo. Parfumul, da.
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate șapte în mostre de 2 ml.
