Pe la 300 î.Hr., un bărbat din Atena s-a așezat la masa de lucru și a scris primul tratat sistematic despre natura mirosului. Îl chema Theophrastus. Avea șaizeci sau șaptezeci de ani. Conducea de aproape două decenii Liceul, școala întemeiată de Aristotel, de la moartea sau plecarea acestuia în 322 î.Hr. Era, la acea dată, cel mai respectat filosof al naturii din lumea greacă și autorul unor lucrări despre botanică, mineralogie, metafizică, etică, caractere și simțurile fizice. Tratatul despre miros se numea Peri Osmon în greacă și De Odoribus în tradiția latină. În românește: Despre mirosuri.
11 min de lectură
Nu este o lucrare lungă. În edițiile moderne are cam treizeci sau patruzeci de pagini, după traducere și după format. Nu este nici o demonstrație filosofică, în felul scrierilor teoretice ale lui Aristotel. Este ceva mai rar și, pentru istoria parfumeriei, mai valoros: o carte de observații. Theophrastus a privit cum se comportă mirosurile în lume și a notat ce a văzut. Rezultatul este un text care anticipează cu douăzeci și trei de secole descoperiri pe care știința modernă a olfacției le socotește ale ei.
Theophrastus s-a născut la Eresos, pe
Theophrastus s-a născut la Eresos, pe insula Lesbos, în jurul anului 371 î.Hr. Data este aproximativă, ca aproape toate datele biografice din antichitate. A studiat mai întâi cu Platon la Academie, apoi cu Aristotel, care l-a făcut până la urmă moștenitorul său intelectual. Când Aristotel a părăsit Atena în 322, poate sub amenințarea unui proces din cauza legăturilor sale macedonene, l-a desemnat pe Theophrastus drept urmaș la conducerea Liceului. Numirea nu era una de fațadă. Liceul era o instituție de cercetare în plină activitate, iar Theophrastus a condus-o aproximativ treizeci și cinci de ani. În acest timp i-a lărgit domeniile, a atras studenți din toată lumea greacă și a scris o cantitate extraordinară de lucrări originale.
Dintre lucrările lui păstrate, cele mai cunoscute sunt cele două tratate de botanică, Historia Plantarum (Cercetare asupra plantelor) și De Causis Plantarum (Despre cauzele plantelor), care formează împreună cel mai cuprinzător și mai sistematic studiu al vieții plantelor din antichitate. Ele l-au consacrat pe Theophrastus drept întemeietorul botanicii și i-au adus în tradiția științifică occidentală titlul de „părintele botanicii”. Totuși, oricât de importante ar fi, lucrările de botanică nu sunt textele care ne interesează aici. Despre mirosuri este o scriere separată, mai scurtă și mai concentrată, închinată nu plantelor în sine, ci unei singure însușiri a plantelor și a altor substanțe: mirosul lor.
Legătura dintre lucrările de botanică și Despre mirosuri este revelatoare. Theophrastus nu era parfumier. Era un naturalist, un observator sistematic al lumii fizice, care aduna observații, le ordona și căuta tipare. Lucrările de botanică aplică această metodă la morfologia, creșterea, reproducerea și cultivarea plantelor. Despre mirosuri o aplică la comportamentul mirosului. Abordarea este empirică, nu teoretică. Theophrastus nu pornește de la o teorie despre ce este mirosul (Aristotel propusese deja una, bazată pe interacțiunea dintre exalațiile uscate și mediul umed al foselor nazale) și nu deduce de aici proprietățile lui. Pornește de la observații și le lasă pe ele să conducă.
Prima observație care face din text
Prima observație care face din text o lucrare extraordinară este aceasta: Theophrastus constată că florile emit mirosuri de intensitate diferită, după specie și după ora din zi. Trandafirii, spune el, miros cel mai puternic dimineața. Alte flori sunt mai parfumate seara sau noaptea. Nu explică de ce se întâmplă așa. Se mulțumește să o consemneze ca pe un fapt.
Avea dreptate. Biologia modernă a plantelor a confirmat că emisia de compuși organici volatili (moleculele care dau mirosul florilor) urmează ritmuri circadiene, reglate de ceasul intern al plantei. Multe flori emit mai mulți compuși volatili în orele în care polenizatorii lor sunt activi: florile polenizate de fluturi de noapte eliberează mai mult miros noaptea, cele polenizate de albine dimineața. Tiparul observat de Theophrastus este real, iar mecanismul, reglarea circadiană a biosintezei compușilor volatili, a fost înțeles abia la sfârșitul secolului al XX-lea. Printre studiile-cheie se numără cele publicate de Natalia Dudareva și colegii de la Purdue University începând de la sfârșitul anilor 1990, care au arătat că enzimele ce sintetizează compușii volatili ai florilor se exprimă după programe circadiene. Theophrastus nu știa nimic despre enzime sau despre expresia genelor circadiene. Știa că trandafirii miros mai puternic dimineața. Din câte arată izvoarele occidentale, a fost primul care a scris asta. Și avea dreptate.
A doua observație: Theophrastus constată că florile de culoare închisă au de obicei un miros mai puternic decât cele de culoare deschisă. Este o generalizare și, ca toate generalizările despre sistemele biologice, are excepții. Ca tendință, însă, cercetarea modernă a confirmat-o. Se crede că legătura dintre culoarea florii și intensitatea mirosului ține de căile de biosinteză comune pigmenților și compușilor volatili: aceiași precursori metabolici (în special căile shikimatului și ale fenilpropanoidelor) alimentează atât producția de pigmenți, cât și sinteza unor compuși aromatici volatili. Florile de culoare închisă, care produc mai mult pigment, produc adesea și mai mulți compuși volatili. Corelația nu este absolută, dar Theophrastus a identificat-o ca tipar, iar fitochimia modernă a oferit explicația mecanistă care îi lipsea.
Textul trece de la observarea florilor la
Textul trece de la observarea florilor la tehnologia păstrării mirosului, iar aici Theophrastus aduce contribuțiile cele mai utile în practică. Discută uleiurile purtătoare: care păstrează cel mai bine mirosul și de ce. Constată că uleiurile mai ușoare, în special uleiul de migdale, sunt purtători mai buni decât cele grele. Observă că prospețimea uleiului contează: uleiurile vechi sau râncede acoperă mirosul materiei aromatice. Discută procesul de infuzare a materiilor aromatice în uleiuri (tehnica pe care Tapputi o practicase la Babilon cu două mii de ani mai devreme) și notează că unele substanțe aromatice își cedează mirosul uleiului mai ușor decât altele.
Aceste observații conțin, în formă embrionară, o teorie a solubilității și a volatilității. Theophrastus a înțeles, fără vocabularul chimiei moderne, că substanțele aromatice diferă prin ușurința cu care se dizolvă în ulei și prin viteza cu care se evaporă din soluție. A înțeles că mediul purtător influențează mirosul final. A înțeles că interacțiunea dintre substanța aromatică și purtător nu este pasivă, ci chimică: uleiul nu doar ține mirosul, ci participă la formarea lui. Este corect. Parfumeria modernă recunoaște că baza (ulei, alcool sau alt solvent) interacționează cu compușii aromatici în moduri care le schimbă viteza de eliberare, stabilitatea și caracterul perceput. Un absolut de trandafir miroase altfel în etanol decât în ulei de jojoba, nu pentru că trandafirul s-ar fi schimbat, ci pentru că interacțiunea dintre moleculele aromatice și moleculele solventului este alta. Theophrastus știa asta empiric. A observat-o în practică și a consemnat-o în proză.
Discută și amestecarea: combinarea unor substanțe aromatice diferite pentru a obține mirosuri compuse. Aici face o observație care ajunge direct la inima parfumeriei. Constată că, atunci când anumite substanțe aromatice se combină, rezultatul este un miros diferit de oricare dintre componente. Combinația produce ceva nou. Acordul, ca să folosim termenul modern, este o proprietate emergentă. Theophrastus nu folosește cuvântul „emergent”. Descrie fenomenul: dacă se pun aceste lucruri împreună, ceea ce se simte nu este un amestec al părților, ci altceva, ceva ce nu exista înainte de combinație. Aceasta este ideea de temelie a întregii parfumerii compuse, iar Theophrastus a formulat-o cu douăzeci și trei de secole înainte ca industria modernă a parfumurilor să se clădească pe ea.
Textul tratează și o întrebare la care
Textul tratează și o întrebare la care știința modernă a olfacției abia a început să răspundă sistematic: de ce percep oameni diferiți același miros în moduri diferite? Theophrastus constată că oamenii diferă prin sensibilitatea la mirosuri, că unii au simțul mirosului mai ascuțit decât alții și că aceeași substanță poate mirosi plăcut pentru unul și neplăcut pentru altul. Nu pune această variație pe seama unei singure cauze. Ia în calcul mai multe posibilități: diferențe în starea fizică a nasului, diferențe de obișnuință și de experiență, diferențe în ceea ce am numi astăzi factori constituționali sau înnăscuți.
Și de data aceasta a avut dreptate. Variația genetică a olfacției este unul dintre cele mai active domenii ale cercetării senzoriale moderne. Genomul uman conține aproximativ patru sute de gene funcționale ale receptorilor olfactivi, iar aceste gene se numără printre cele mai polimorfe din tot genomul, adică variază mult de la o persoană la alta. Oameni diferiți au seturi diferite de receptori olfactivi funcționali, deci detectează, la propriu, seturi diferite de molecule. Studiul de referință al lui Leslie Vosshall și al colegilor de la Rockefeller University, publicat în Nature în 2013, a arătat că repertoriul de receptori olfactivi umani variază cu aproximativ 30% între oricare două persoane, deci nu există doi oameni cu exact același set de receptori olfactivi funcționali. Consecințele sunt profunde: nu există doi oameni care să simtă același parfum exact la fel, pentru că nu există doi oameni cu exact același echipament olfactiv. Ceea ce miroase a trandafir pentru unul poate să miroasă altfel, sau să nu se simtă deloc, pentru altul.
Theophrastus nu putea să știe nimic despre receptorii olfactivi sau despre polimorfismul genetic. A observat însă fenomenul pe care aceste mecanisme îl produc: oameni diferiți percep același miros diferit. A consemnat observația fără a o judeca și fără a o înghesui într-un cadru teoretic care s-o expedieze cu o explicație. A notat doar că percepția olfactivă variază de la un individ la altul și a lăsat observația ca pe un fapt empiric care cere o explicație. După douăzeci și trei de secole, explicația a sosit. Observația o aștepta de mult.
Textul s-a păstrat întreg, ceea ce este în sine
Textul s-a păstrat întreg, ceea ce este în sine remarcabil. Multe lucrări antice, mai ales cele tehnice și științifice, au ajuns la noi doar în fragmente, citate de autori de mai târziu sau în copii medievale de fidelitate incertă. Despre mirosuri a ajuns la noi intact prin tradiția manuscriselor grecești. Ediția modernă de referință se află în Loeb Classical Library, care prezintă textul grec cu traducerea engleză pe pagina alăturată. Traducerea lui Sir Arthur Hort din 1916 este cea mai citată în engleză, deși există și traduceri și comentarii mai recente. Savanții occidentali l-au avut la îndemână fără întrerupere din Renaștere, de când manuscrisele grecești au fost recuperate și publicate de editori umaniști.
Faptul că a fost mereu la îndemână nu i-a adus însă faimă. Publicul larg îl cunoaște pe Theophrastus, dacă îl cunoaște, drept „elevul lui Aristotel” sau drept autorul Caracterelor, o culegere de portrete satirice care a influențat tradiția literară occidentală. Lucrările lui de botanică sunt citate de istoricii științei. Aproape nimeni nu citează Despre mirosuri în afara literaturii de specialitate despre tehnologia antică și istoria olfacției. Ocupă o poziție ciudată: un text de temelie, pe care domeniul întemeiat de el nu l-a citit niciodată.
Uitarea aceasta este în parte un accident al granițelor dintre discipline. Istoria parfumeriei, așa cum se scrie de obicei, începe cu texte practice, rețete și formule, nu cu tratate teoretice sau de observație. Papirusurile egiptene, compendiul lui al-Kindi, cele patru sute de formule ale lui Chen Jing, ierbarele medievale europene: acestea sunt textele care se regăsesc în istoriile parfumului, pentru că spun cum se fac lucrurile. Theophrastus nu a scris o carte de rețete. A scris un studiu de observație. Nu era parfumier. Era un naturalist care și-a îndreptat atenția spre felul în care funcționează mirosul. Textul lui ține, într-un fel, de istoria științei mai degrabă decât de istoria parfumeriei și a căzut în golul dintre cele două discipline, nerevendicat de niciuna.
Dar golul acesta este artificial.
Dar golul acesta este artificial. Deosebirea dintre a înțelege mirosul și a face parfum este un artefact disciplinar modern, nu o împărțire naturală. Parfumierul care nu știe cum variază volatilitatea odată cu temperatura, cum influențează uleiurile purtătoare viteza de eliberare, cum apar proprietăți noi din amestec și cum diferă percepția de la o persoană la alta lucrează orbește. Exact de aceste întrebări s-a ocupat Theophrastus. Nu a făcut-o în limbajul chimiei sau al neuroștiinței moderne, ci în limbajul observației empirice, limbajul cu care începe orice știință.
În termeni moderni, Despre mirosuri conține următoarele. Observații despre variația circadiană a emisiilor volatile ale florilor. Observații despre legătura dintre pigmentare și intensitatea mirosului. O discuție despre alegerea uleiului purtător și efectul lui asupra calității parfumului. O discuție despre solubilitate și tehnicile de infuzie. Observații despre proprietățile olfactive noi care apar în amestecuri. O discuție despre diferențele individuale de percepție olfactivă. Însemnări despre efectul temperaturii și al umidității asupra difuziei mirosului. Observații despre legătura dintre prospețimea materiei vegetale și calitatea mirosului extras.
Fiecare dintre aceste subiecte rămâne actual în știința parfumului sau în biologia plantelor. Fiecare observație a lui Theophrastus a fost confirmată, nuanțată sau completată de cercetările moderne. Textul nu este o curiozitate, ci un punct de plecare, prima încercare sistematică de a răspunde la întrebarea: cum funcționează mirosurile? Nu „ce înseamnă mirosurile?” (o întrebare pentru filosofie sau psihologie). Nu „ce miroase frumos?” (o întrebare pentru estetică). Ci „cum se comportă mirosurile în lumea fizică și ce anume determină felul în care le percepem?” Aceasta este o întrebare științifică, iar Theophrastus a fost primul care a pus-o sistematic și și-a notat răspunsurile.
Mai există o observație în text
Textul mai conține o observație care merită atenție deosebită. Theophrastus notează că simțul olfactiv al omului este mai slab decât al multor animale, dar are un avantaj compensator: oamenii pot distinge și ține minte un număr uriaș de mirosuri diferite, și o pot face deliberat, cu atenție și discernământ. Descrie, fără să-i dea un nume, capacitatea de a aprecia mirosurile cu competență, adică de a aplica o atenție exersată la deosebirea calității lor. Aceasta nu înseamnă un „nas bun” în sensul unei sensibilități acute. Este capacitatea de a descompune un stimul olfactiv complex în componentele lui, de a evalua calitatea, de a ține minte și de a compara. Este, în limbajul tradiției kodo care avea să se dezvolte în Japonia cincisprezece secole mai târziu, capacitatea de a „asculta” un miros.
Theophrastus a văzut în această capacitate o trăsătură specific umană. Animalele pot avea simțul mirosului mai fin, dar oamenii au, în relatarea lui, o capacitate aparte de analiză olfactivă. Neuroștiința modernă dă un cadru acestei observații: bulbul olfactiv uman se leagă direct de cortexul orbitofrontal și de hipocamp, regiuni ale creierului implicate în recunoașterea de tipare complexe, în procesarea emoțiilor și în formarea memoriei. Legătura dintre informația olfactivă și funcțiile cognitive superioare le permite oamenilor performanțe de discriminare olfactivă pe care sensibilitatea brută nu le poate explica. Un câine poate detecta un miros la concentrații de mii de ori mai mici decât un om, dar un câine nu poate compune un parfum. Diferența nu stă în nas, ci în creier. Theophrastus a înțeles asta din observație, dacă nu și din mecanism, cu douăzeci și trei de secole în urmă.
Despre mirosuri. O carte scurtă a unui om din Atena, care s-a uitat la felul în care miroase lumea și a scris ce a observat. Florile care își schimbă mirosul odată cu orele. Uleiurile purtătoare care modelează parfumul final. Amestecurile din care iese altceva. Nasurile care nu cad de acord. Tot ce a observat era adevărat. Tot ce a notat a rezistat. Prima carte despre miros și încă una dintre cele mai bune.
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate șapte în mostre de 2 ml.
