În iarna anului 743 d.Hr., un monah chinez pe nume Jianzhen stătea pe țărmul deltei fluviului Yangtze și privea cum se încarcă o corabie cu substanțe aromatice. Mosc. Lemn de agar. Benzoe. Lemn de santal. Asafetidă. Cuișoare. Camfor. Alte zeci de substanțe, ambalate în lăzi căptușite cu mătase, cântărite și inventariate cu precizia unei trezorerii de stat. Fusese invitat în Japonia de doi monahi, Yoei și Fusho, care veniseră în China dinastiei Tang anume ca să găsească un maestru dispus să traverseze Marea Chinei de Est și să statornicească preceptele budiste pe pământ japonez. Jianzhen acceptase. Avea cincizeci și cinci de ani, era cel mai respectat maestru de vinaya din sud-estul Chinei, stareț al templului Daming din Yangzhou și învățătorul a peste patruzeci de mii de elevi.
11 minute de lectură
Avea să mai treacă zece ani până să ajungă în Japonia. Avea să dea greș de cinci ori. Avea să naufragieze, să fie trădat și întemnițat, să orbească. Iar când a ajuns în sfârșit, la a șasea încercare, în 753 d.Hr., în cala vasului nu aducea doar textele și veșmintele necesare pentru a ordina monahi, ci și materiile prime și cunoștințele tehnice care aveau să întemeieze o întreagă civilizație olfactivă. Arta japoneză a incensului, kodo, își are cele mai adânci rădăcini în manifestul de marfă al acelei ultime călătorii.
Budismul japonez în criză instituțională
Invitația însăși era un act de disperare. În secolul al VIII-lea, budismul japonez trecea printr-o criză instituțională. Religia sosise din peninsula coreeană cu aproape două secole mai devreme și înflorise, dar într-un chip ciudat și incomplet. Se construiau temple. Se recitau sutre. Însă sistemul de ordinare, procesul formal prin care monahii și monahiile primeau voturile, era haotic. Fără maeștri ordinați cum se cuvine, care să transmită preceptele, întreaga structură monastică era lipsită de legitimitate. Curtea japoneză a recunoscut problema. În 733 d.Hr., monahul Yoei și laicul Fusho au fost trimiși în China cu un mandat al curții: să aducă un maestru de vinaya. Cineva care să poată întemeia o platformă de ordinare adecvată. Cineva a cărui autoritate să nu poată fi pusă la îndoială.
L-au găsit pe Jianzhen. Născut în 688 d.Hr. la Yangzhou, pe atunci unul dintre cele mai bogate și mai cosmopolite orașe din lume, Jianzhen fusese ordinat la paisprezece ani și petrecuse patru decenii studiind, predând și administrând codul monastic. Yangzhou se afla la încrucișarea dintre Canalul Mare și fluviul Yangtze, inima comercială a Imperiului Tang. Era un oraș al comerțului internațional, cu negustori arabi, comercianți perși, monahi japonezi și coreeni și o farmacopee ce aducea substanțe aromatice din toată Asia. Jianzhen nu era un pustnic. Era un om cufundat într-una dintre marile răscruci comerciale ale lumii medievale. Cunoștea lanțurile de aprovizionare. Înțelegea materiile prime. Și știa că budismul, ca practică vie, cerea nu doar texte și învățători, ci și obiecte: veșminte, leacuri, imagini sacre și incens.
Potrivit cronicii To Daiwajo Toseiden (Călătoria spre est a marelui monah), alcătuită în 779 d.Hr. de Omi no Mifune, discipol al lui Jianzhen, Jianzhen a înțeles imediat însemnătatea misiunii când monahii japonezi i-au adresat invitația. Niciunul dintre discipolii săi chinezi nu s-a oferit să plece. Traversarea era prea primejdioasă. Jianzhen a spus că va merge el însuși.
Cinci călătorii eșuate peste Marea Chinei de Est
Prima încercare, în 743, s-a sfârșit înainte să înceapă. Unul dintre discipolii lui Jianzhen, un monah pe nume Ruyao, a denunțat călătoria planificată autorităților locale, aparent din gelozie sau din frică. Guvernul chinez, care își proteja învățații și monahii, nu autorizase expediția. Jianzhen și grupul lui au fost reținuți. Corabia a fost confiscată.
A doua încercare, mai târziu în același an, a eșuat și ea. Jianzhen a adunat un nou grup și a pornit pe mare, dar corabia a fost prinsă de o furtună în larg și aruncată pe stânci. Grupul a supraviețuit, dar și-a pierdut aproape toate proviziile. Oamenii au ajuns pe o insulă din apropierea coastei și au așteptat salvarea.
A treia încercare, în 744, a fost sabotată de oficiali chinezi. Jianzhen atrăsese între timp atenția guvernului provincial, care vedea în plecarea lui o pierdere de prestigiu național. Plecarea unui mare monah din China spre Japonia avea implicații. A fost oprit în port.
A patra încercare, tot în 744, s-a încheiat cu o furtună care a împins corabia departe spre sud, până în insula Hainan, la extremitatea sudică a Chinei. Grupul a rămas blocat luni întregi. Mai mulți membri au murit, printre ei Yoei, unul dintre cei doi monahi japonezi care îl invitaseră inițial pe Jianzhen. În acea perioadă, călătorind prin sudul subtropical, expus bolilor, căldurii și lipsurilor, Jianzhen a început să-și piardă vederea. Cauza exactă este disputată. Toseiden o atribuie unei infecții oculare. Istoricii medicinei de azi au propus glaucom, cataractă sau o combinație de boli tropicale. Sigur este că, atunci când s-a întors la Yangzhou după acest al patrulea eșec, vederea lui era grav afectată.
A cincea încercare, în 748, a fost cea mai catastrofală. Corabia a fost prinsă de un taifun și împinsă complet în afara traseului, peste Marea Chinei de Est spre sud, pe lângă insulele Ryukyu și în Pacificul deschis. Timp de paisprezece zile, corabia a plutit în derivă. Apa dulce s-a terminat. Grupul a supraviețuit cu apă de ploaie adunată în prelate. Când au atins în sfârșit uscatul, se aflau din nou pe coasta insulei Hainan, la mii de kilometri de Japonia. Fusho, discipolul lui Jianzhen și al doilea dintre solii japonezi inițiali, a murit în drumul înapoi spre nord. Până atunci, Jianzhen orbise de tot.
Cinci încercări. Unsprezece ani. Doi dintre cei mai apropiați tovarăși morți. Vederea pierdută. Și tot voia să plece.
A șasea încercare și solia la curtea Tang
A șasea și ultima încercare a reușit. În 753 d.Hr. a sosit în China o misiune diplomatică japoneză, a douăsprezecea solie oficială la curtea Tang. Corăbiile soliei erau mari, bine construite și aprobate oficial. Jianzhen, acum în vârstă de șaizeci și cinci de ani și orb, a fost strecurat la bordul uneia dintre ele. Guvernul chinez tot nu îi autorizase plecarea. Și-a părăsit țara ca fugar.
Traversarea a durat aproximativ o lună. Nava a ajuns la Akitsuki, în actuala prefectură Kagoshima, pe insula Kyushu din sud, în a douăsprezecea lună a anului 753 d.Hr. De acolo, Jianzhen a fost escortat la Nara, capitala imperială, unde a fost primit de împăratul Shomu cu o ceremonie neobișnuită. Împăratul i-a acordat titlul „Marele monah al călătoriei spre est” și a autorizat construirea unui nou templu, Toshodai-ji, care avea să slujească drept platformă oficială de ordinare pentru întreaga Japonie.
Templul stă în picioare și azi. Se numără printre cele mai bune exemple păstrate de arhitectură din perioada Nara, este sit al Patrimoniului Mondial UNESCO, iar sala lui principală, kondo, este construcție originală din secolul al VIII-lea. În kondo stă o statuie din lac uscat a lui Jianzhen, goală pe dinăuntru și ușoară, realizată la scurt timp după moartea lui, în 763 d.Hr., una dintre capodoperele sculpturii budiste japoneze. Ochii sunt închiși. Chipul este senin. Pare un om care a văzut tot ce avea de văzut.
Încărcătura care a contat mai mult decât ordinarea
Dar platforma de ordinare, oricât de însemnată, nu e decât o jumătate. Cealaltă jumătate este încărcătura.
Toseiden și alte izvoare japoneze, printre care documente păstrate la Todai-ji și în depozitul Shosoin din Nara, înregistrează materiile prime aduse de Jianzhen. Listele arată ca un inventar al întregii lumi aromatice a Asiei din secolul al VIII-lea. Lemnul de agar (jinko în japoneză), duramenul rășinos al arborilor Aquilaria, deja cea mai prețuită materie aromatică din Asia de Est. Lemnul de santal (byakudan), în mai multe calități. Benzoe (ansokuko), rășina balsamică a arborilor Styrax din Asia de Sud-Est. Moscul (jako), aproape sigur provenit de la cerbul moscat de pe Podișul Tibetan. Asafetida (agi), guma-rășină pătrunzătoare a plantelor Ferula din Asia Centrală. Camforul (ryuno), din laurul de camfor. Cuișoarele (choji), din Moluce, comercializate prin intermediari. Diverse calități de lemne de incens crude și prelucrate, scoarțe aromatice, mirodenii și ierburi medicinale.
Cantitățile nu erau simbolice, ci de lucru. Jianzhen a adus suficientă materie primă ca să aprovizioneze un templu, să formeze discipoli și să întemeieze o tradiție de fabricare a incensului. A adus și ceva mai greu de pus într-o ladă: știința de a combina aceste materii prime într-un incens compus. Aici este punctul esențial. Japonia avea incens și înainte de Jianzhen. Nihon Shoki (Cronicile Japoniei, încheiate în 720 d.Hr.) consemnează că în 595 d.Hr. un buștean de lemn parfumat a fost aruncat de ape pe insula Awaji și dăruit curții. Aristocrația ardea câte o singură substanță aromatică. Ce nu avea Japonia era arta chineză din vremea dinastiei Tang de a amesteca mai multe substanțe aromatice în compoziții deliberate, numită în chineză he xiang, literal „combinarea substanțelor aromatice”.
Dinastia Tang adusese incensul compus la un nivel rar de complexitate, o artă pe care Chen Jing avea să o adune mai târziu în patru sute de formule. Curtea imperială avea un birou al incensului. Casele înstărite angajau amestecători de incens. Literatura farmaceutică, în special Xinxiu Bencao (Materia medica nou revizuită, 659 d.Hr.), comandată de împăratul Gaozong și alcătuită de Su Jing, cataloga materiile prime aromatice cu proprietățile, interacțiunile și întrebuințările lor. Jianzhen, ca stareț al unei mari mănăstiri dintr-un mare oraș comercial, trebuie să fi cunoscut bine această artă. Ritualul budist cerea incens la fiecare slujbă. Codul vinaya preciza când, cum și ce să se ardă. Un maestru care nu știa să pregătească incens era incomplet.
Takimono și temeliile incensului compus
Termenul japonez pentru arta incensului compus este takimono, literal „lucruri de ars”. Cele mai vechi scrieri japoneze despre incens leagă începuturile takimono de învățătura adusă de Jianzhen. Kunpu Ryuryaku (Scurtă istorie a incensului), o lucrare de referință japoneză medievală, îl numește întemeietorul acestei arte. Asta nu înseamnă că nimeni din Japonia nu arsese incens amestecat înainte de 753. Dar abordarea sistematică, codificată, a combinării substanțelor aromatice, cu formule specifice, proporții și proceduri, a intrat în Japonia prin Jianzhen și prin monahii pe care i-a format.
În secolele următoare, cultura aristocratică din perioada Heian (între 794 și 1185 d.Hr.) a transformat această practică monastică a incensului într-o artă a simțurilor dintre cele mai fine din istoria omenirii. Genji Monogatari (Povestea lui Genji), scris de Murasaki Shikibu pe la 1008 d.Hr., cuprinde un capitol întreg, „Umegae” (Ramura de prun), dedicat unei competiții de amestecare a incensului la curte. Personajele își pregătesc propriile takimono după formule secrete de familie și le supun unei evaluări pe nevăzute. Criteriile nu se reduc la „plăcut” sau „neplăcut”, ci țin de subtilitate, profunzime, originalitate și de ceea ce vocabularul estetic din perioada Heian numea „en”, o calitate tradusă în feluri diferite drept „fermecător”, „vrăjitor” sau „profund emoționant”. Scena din Genji este ficțiune, dar are la bază o practică socială documentată. Aristocrații din perioada Heian dedicau enorm de mult timp și de multe resurse pregătirii și apreciării incensului.
Cele șase formule clasice de takimono care au devenit canonice în Japonia, cunoscute drept „Cele șase parfumuri” sau rokusha, corespund celor șase anotimpuri ale calendarului tradițional: floare de prun pentru începutul primăverii, frunză de lotus pentru vară, frunze de toamnă pentru toamnă, crizantemă pentru începutul iernii, frunze căzute pentru miezul iernii și un incens negru numit kurobou pentru Anul Nou. Fiecare formulă cere o combinație precisă de ingrediente, de obicei lemn de agar, lemn de santal, cuișoare, mosc și alte substanțe aromatice, în proporții care variau după școală și linie de transmitere. Formulele se transmiteau ca secrete, se notau în caiete private și se păstrau ca niște comori de familie. Sunt compoziții în sensul strict al cuvântului: parfumul final nu este un simplu amestec al componentelor, ci o proprietate emergentă, o entitate olfactivă nouă, care nu poate fi prezisă din ingredientele ei.
Aceasta este arta pe care încărcătura lui Jianzhen a făcut-o posibilă. Nu singură. Geniul japonez pentru finețea estetică, condițiile culturale specifice ale curții din perioada Heian, accesul geografic la anumite materii prime, toate acestea erau necesare. Dar actul de întemeiere, aducerea materiilor prime și a metodelor, prezența fizică a unui maestru în stare să arate arta, pornește de la un monah orb și de la o cală de corabie.
Kodo: calea incensului și linia ei de transmitere
Kodo, „Calea incensului”, este o dezvoltare ulterioară a aceleiași filiații. S-a format în perioada Muromachi (între 1336 și 1573 d.Hr.) ca una dintre cele trei arte clasice ale eleganței japoneze, alături de chado (ceremonia ceaiului) și kado (aranjamentul floral). Kodo înseamnă mai mult decât arderea incensului. Este o practică structurată a atenției olfactive: bucăți mici de lemn aromatic se încălzesc (nu se ard, o deosebire esențială) pe o placă de mică, așezată deasupra unui jar de cărbune îngropat în cenușă, iar participanții „ascultă” mirosul (în japoneză, kiku, același verb ca pentru ascultatul muzicii). Practica include jocuri de identificare, concursuri de diferențiere și un vocabular al reacției estetice fără pereche în cultura occidentală a parfumului.
Materiile prime folosite în kodo, mai ales cele mai bune calități de lemn de agar, clasificate printr-un sistem numit rikkoku gomi (șase țări, cinci gusturi), sunt printre cele mai scumpe substanțe naturale de pe pământ. Depozitul Shosoin din Nara, magazia imperială de lângă Todai-ji, păstrează un buștean de lemn de agar numit „Ranjatai”, aflat în colecție încă din secolul al VIII-lea. A fost tăiat de numai unsprezece ori în decurs de o mie două sute de ani, de fiecare dată de un împărat sau de un conducător militar (Ashikaga Yoshimasa în 1465, Oda Nobunaga în 1574, împăratul Meiji în 1877), iar fiecare tăiere a fost consemnată ca un eveniment istoric important.
Între transmitere și mitologie
Relatările occidentale tind să reducă transmiterea la mitologie: un singur personaj eroic duce o practică peste mare și o civilizație înflorește. Realitatea e mai precisă. Jianzhen nu a „inventat” incensul japonez. A mutat dintr-un context cultural în altul un corp de cunoștințe tehnice, o rezervă de materii prime și un set de cerințe rituale. Transplantul a prins pentru că cultura gazdă era pregătită. Curtea din Nara construia o civilizație budistă după modele chineze și avea nevoie de tot ce putea oferi China: arhitectură, drept, medicină, scriere și infrastructura senzorială a vieții religioase. Incensul făcea parte din această infrastructură. Fără el, ritualul rămânea incomplet.
Povestea lui Jianzhen impresionează nu prin încărcătură, ci prin voință. Cinci naufragii, furtuni, trădări și întemnițări. Doi tovarăși morți. Orbire totală. Și totuși hotărârea de a se urca a șasea oară pe corabie. Toseiden consemnează o replică atribuită lui Jianzhen după al cincilea eșec: „Pentru Dharma, ce înseamnă pierderea vieții?” Este hagiografie și trebuie citită cu scepticismul cuvenit. Dar chiar și fără cadrul devoțional, faptul istoric rămâne: un om a eșuat de cinci ori într-o întreprindere în care au murit oameni din jurul lui, a pierdut simțul cel mai important pentru orientarea în lumea fizică și a încercat din nou.
Nu putea vedea oceanul pe care îl traversa. Nu putea vedea țărmul pe care îl părăsea și nici pe cel către care se îndrepta. Dar putea mirosi. Cala de sub picioarele lui conținea averea aromatică concentrată a Imperiului Tang: rășini scurse din copaci tropicali, moscuri recoltate de la cerbi de munte, balsamuri adunate din păduri insulare, lemne comercializate pe toată întinderea Asiei Centrale. A dus mirosul unei civilizații la alta. Iar când a sosit, orb, bătrân și în sfârșit biruitor, mirosul a prins rădăcini.
La Toshodai-ji se arde și astăzi incens în ritualurile zilnice. Formulele au evoluat de-a lungul a douăsprezece secole, cum se întâmplă cu orice practică vie. Dar filiația nu s-a întrerupt. Un monah orb a încărcat substanțe aromatice pe o corabie la Yangzhou. La treisprezece secole distanță, fumul urcă încă la Nara.
Citiți și: Filosofia incensului lui Sen no Rikyu
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate cele șapte, în mostre de 2 ml.
