Sultanul Ibrahim Adil Shah II din Bijapur prefera să i se spună Regele celor nouă esențe. Judecat după criteriile obișnuite ale suveranității, era conducătorul unui sultanat prosper din Deccan, pe teritoriul de azi al statului Karnataka din India. Comanda armate. Strângea impozite. Făcea dreptate. Ridica moschei, palate și lucrări hidraulice. Dar când și-a ales titlul sub care voia să fie cunoscut, nu a căutat gloria militară și nici mandatul divin. A ales parfumul. Nauras Shah. Regele celor nouă esențe.
10 minute de lectură
Nu era un moft. Ibrahim Adil Shah II (a domnit între 1580 și 1627) a fost un conducător cu un orizont intelectual neobișnuit și cu mari ambiții estetice. Era poet, muzician, caligraf și teolog cu înclinații sincretice, care a sprijinit deopotrivă tradițiile artistice hinduse și musulmane. A compus un volum de cântece, Kitab-i-Nauras, care a dat numele unui oraș nou, Nauraspur, și unui festival. Cuvântul „nauras”, alcătuit din „nau” (nouă) și „rasa” (esență, savoare, emoție estetică), era invenția lui sau, cel puțin, însușirea lui: o fuziune între concepte indiene și persane într-un singur program estetic.
În acest program, parfumul nu era un ornament, ci un element de structură.
Tratatul Itr-i Nauras Shahi despre parfumarea spațiului
Documentul în discuție este Itr-i Nauras Shahi, un tratat de parfumerie legat de curtea lui Ibrahim. Textul, analizat de Ali Akbar Husain în eseul „Perfuming the Heart”, publicat în volumul Sound and Scent in the Garden (Dumbarton Oaks, 2017), descrie nu parfumuri separate, ci parfumarea spațiului. În sensul cel mai exact al termenului, este un manual de proiectare a parfumului unui spațiu. Tratatul arată cum se parfumează camera de dormit a sultanului prin nouă metode aplicate simultan, care alcătuiesc un mediu aromatic stratificat, tridimensional.
Aici stă deosebirea esențială. Itr-i Nauras Shahi nu este o carte de rețete. Nu explică cum se face un parfum, ci cum se parfumează o încăpere. Unitatea de compoziție nu este parfumul, ci spațiul. Ingredientele nu se amestecă într-un flacon. Ele se distribuie într-un mediu fizic, pe suprafețe, în aer, la înălțimi și cu intensități diferite, astfel încât cel aflat în încăpere este înconjurat din toate direcțiile.
Cele nouă metode din tratat sunt următoarele. Rogojinile de podea se parfumează cu vetiver amestecat cu lemn de agar, șofran, mosc și ambră cenușie. Se arde incens din lemn de agar. Se folosesc lumânări cu ambră cenușie, care își eliberează parfumul pe măsură ce ard. De tavan și în jurul ușilor se atârnă ghirlande de iasomie, trandafir și champa (Magnolia champaca). Pe suprafețe se stropește apă de trandafiri. Pe pereți se aplică paste parfumate. Cei aflați în încăpere poartă parfum personal. Se parfumează textilele (așternuturi, draperii, perne). În fine, în punctele strategice ale camerei se așază vase deschise cu compuși aromatici.
Fiecare metodă se adresează altui registru senzorial. Rogojinile de podea dau o notă de bază constantă, discretă, încălzită de corp și activată de atingere. Incensul dă un registru de mijloc dinamic, în continuă schimbare, pe măsură ce flacăra consumă materii diferite. Ghirlandele de la tavan își eliberează parfumul în jos și formează un baldachin floral care coboară. Lumânările adaugă o căldură grasă, rășinoasă, care se schimbă pe măsură ce ceara se topește și ambra cenușie se volatilizează. Apa de trandafiri dă o prospețime răcoroasă, trecătoare. Pastele de pe pereți aduc o căldură persistentă, care se simte de aproape, când cineva se apropie de pereți sau îi atinge. Parfumul personal al celor din încăpere este o sursă mobilă în acest câmp static. Textilele rețin și eliberează parfumul prin presiune și mișcare. Vasele deschise concentrează parfumul în câteva puncte fixe.
Aceasta nu este decorație. Este inginerie.
Parfumul ca practică spațială în lumea islamică
Parfumul înțeles ca practică spațială, și nu ca practică personală sau devoțională, are o istorie lungă în lumea islamică și în Asia de Sud. Grădinile mogule, despre care s-a vorbit în legătură cu Asmat Begum, au fost concepute având ca prim criteriu mirosul. Tradiția persană chahar-bagh, din care provin, așeza plantele parfumate în puncte calculate de-a lungul axelor grădinii. Tradiția hammam (baia publică) din lumea islamică îi expunea pe cei care făceau baie, pe rând, unor medii aromatice diferite: încăperi calde, încăperi cu abur, încăperi de răcire, fiecare cu parfumul ei. Moscheea, cu incensul ei și cu mirosul natural al rogojinilor de stuf sau de palmier curmal, era un spațiu aromatic în aceeași măsură în care era unul vizual sau acustic.
Totuși, Itr-i Nauras Shahi merge mai departe decât toate aceste precedente prin abordarea sistematică. Tratatul nu se limitează la a așeza parfumul într-un spațiu. El proiectează un spațiu prin parfum. Cele nouă metode nu sunt alternative, ci straturi. Se aplică simultan și alcătuiesc un mediu aromatic compus, mai mare decât suma părților. Camera descrisă în tratat nu este parfumată, ci compusă, așa cum se compune o piesă muzicală, cu voci, registre, dinamică și structură.
Analogia cu muzica nu este întâmplătoare. Ibrahim Adil Shah II a fost profund atașat de teoria rasa din estetica indiană, care împarte experiența estetică în categorii de „savoare” emoțională. Cele nouă rasa (iubire, umor, furie, compasiune, groază, vitejie, uimire, seninătate și devoțiune, ultima fiind o adăugire târzie) erau înțelese ca modurile fundamentale ale emoției estetice. Conceptul de „nauras” al lui Ibrahim se referea explicit la acest cadru. Cele nouă esențe ale lui nu erau arbitrare. Alcătuiau o teorie rasa a mirosului: nouă moduri ale experienței parfumate, fiecare cu caracterul lui emoțional, reunite într-un singur spațiu pentru a da o experiență estetică totală.
Ambiția intelectuală a unui sultan în materie de parfum
Ambiția intelectuală a acestui proiect este uluitoare. Să vedem ce propunea Ibrahim. Nu era parfumier. Nu făcea un produs de vânzare sau de uz personal. Proiecta un mediu în care parfumul funcționa ca arhitectură: ca structură, ca incintă, ca mediul prin care cel din încăpere trăia spațiul. Camera era flaconul. Aerul era solventul. Pereții, podeaua, tavanul și textilele erau materiile pe care se construia compoziția.
Ideea aceasta nu are un precedent clar în istoria parfumului european. Tradiția europeană, din Antichitate până în Renaștere, vedea în parfum ceva ce se aplică pe corp, se arde ca incens sau acoperă mirosurile neplăcute. Ideea de a proiecta parfumul unei camere cu aceeași intenție cu care un arhitect îi gândește proporțiile sau un muzician o compoziție nu apare în sursele europene decât spre sfârșitul secolului al XX-lea. Când „designerii de parfum” de azi vorbesc despre parfumarea spațiului, a holului unui hotel sau a unui magazin, pentru a obține un anumit răspuns emoțional, ei practică, fie că știu, fie că nu, o disciplină pe care Ibrahim Adil Shah II a codificat-o acum patru sute de ani.
A codificat-o pentru că o considera importantă. Sultanatul Bijapur nu era un stat marginal. Era un stat bogat, cosmopolit, cu legături comerciale întinse cu Orientul Mijlociu, cu Asia de Sud-Est și cu Africa de Est. Cultura curții era complexă și poliglotă și se hrănea din tradiții persane, arabe, deccani, sanscrite și kannada. Ibrahim însuși era o figură de o complexitate culturală neobișnuită: un conducător musulman care a poruncit renovarea unor temple hinduse, un poet care scria în urdu deccani, un muzician care compunea raga. Era un spirit de sinteză, iar conceptul lui de nauras era o sinteză: o teorie a experienței estetice care lega parfumul de muzică, poezie, arhitectură și viața afectivă.
Redescoperirea științifică a dimensiunilor senzoriale
Volumul Dumbarton Oaks în care apare analiza lui Ali Akbar Husain, Sound and Scent in the Garden (2017), arată un interes științific tot mai mare pentru dimensiunile senzoriale ale producției culturale islamice și sud-asiatice. În cea mai mare parte a secolului al XX-lea, studiul acestor culturi a fost dominat de vizual: arhitectură, pictură, caligrafie, design textil. Dimensiunile sonore și olfactive erau pomenite în treacăt, dacă erau pomenite. Grădina era studiată pentru geometria ei, pentru hidraulica ei, pentru conținutul ei botanic și pentru cadrul ei arhitectural. Faptul că era și, poate în primul rând, un mediu olfactiv era tratat ca o notă de subsol pitorească, nu ca o trăsătură structurală.
Lucrurile încep să se schimbe. Cercetători ca D. Fairchild Ruggles, a cărei muncă despre grădinile islamice a subliniat caracterul multisenzorial al acestor spații, și James McHugh, al cărui studiu din 2012, Sandalwood and Carrion, examinează locul mirosului în viața religioasă și culturală a Asiei de Sud, au făcut loc unei istorii a mirosului luate în serios ca istorie intelectuală. Itr-i Nauras Shahi își are locul în această discuție nouă. Nu este o curiozitate. Este un document teoretic de prim rang, un tratat care propune parfumul ca disciplină de proiectare, cu logică, vocabular și principii de compoziție proprii.
Lanțuri de aprovizionare care ajungeau la Bijapur din toată Asia
Materiile prevăzute în tratat merită atenție pentru ce arată despre lanțurile de aprovizionare de care dispunea curtea din Bijapur. Lemnul de agar provenea din Asia de Sud-Est, mai ales de la arborii Aquilaria din Assam, Borneo și Sumatra. Șofranul venea din Kashmir sau din Persia. Moscul venea de la cerbul mosc din Himalaya sau din Asia Centrală. Lemnul de santal era local sau adus din pădurile din sudul subcontinentului. Ambra cenușie era o materie marină, culeasă pe coastele Africii de Est, ale Peninsulei Arabice și ale subcontinentului indian. Vetiverul era local, cultivat în Deccan și în alte părți ale Indiei. Iasomia, trandafirul și champa se cultivau chiar în regiunea Bijapur sau se aduceau din apropiere.
Camera de dormit a sultanului, așa cum o descrie tratatul, era, din punct de vedere material, o hartă a lumii comerciale din Oceanul Indian. Podeaua era parfumată cu vetiver indian, peste care veneau lemn de agar din Asia de Sud-Est și mosc din Asia Centrală. Aerul era plin de șofran din Kashmir și de ambră cenușie din Africa. Pereții erau acoperiți cu paste ale căror ingrediente urmăreau rutele caravanelor și traseele de navigație ale musonilor. Camera era o comprimare a geografiei, un spațiu în care rețelele comerciale ale lumii moderne timpurii deveneau invizibile, dar prezente fizic.
Ibrahim trebuie să fi înțeles lucrul acesta, măcar implicit. Bogăția sultanatului Bijapur depindea în parte de controlul rutelor comerciale care legau podișul Deccan de porturile de pe coasta de vest a Indiei. Materiile aromatice care umpleau camera lui de dormit soseau prin aceleași rețele comerciale care îi finanțau regatul. Parfumul și comerțul nu erau domenii separate. Camera era parfumată de comerț.
Titlul nu era o metaforă
Titlul „Regele celor nouă esențe” este adesea menționat în sintezele despre istoria Deccanului ca o curiozitate, un detaliu pitoresc care ilustrează exigența estetică a curții din Bijapur. Este o lipsă de imaginație. Ibrahim nu căuta pitorescul. Făcea o afirmație despre natura suveranității însăși.
În tradiția indiană, regalitatea era legată de stăpânirea rasa, de capacitatea de a înțelege și de a întruchipa întreaga gamă a experienței estetice și emoționale. Regele ideal nu era doar puternic, ci și cultivat. Înțelegea muzica, poezia, pictura, iubirea, războiul, devoțiunea și dreptatea ca moduri legate între ele ale unei singure realități. Numindu-se Regele celor nouă esențe, Ibrahim își revendica această cuprindere totală și susținea că suveranitatea lui se sprijină nu doar pe forță militară sau pe competență administrativă, ci pe o stăpânire deplină a experienței estetice, inclusiv, poate mai ales, a experienței mirosului.
Afirmația aceasta nu se traduce ușor în categorii politice moderne. Nu se așteaptă de la șefii de stat să fie designeri de parfum. Dar lumea lui Ibrahim pornea de la alte premise despre legătura dintre putere și frumusețe, dintre guvernare și viața estetică. Itr-i Nauras Shahi nu era manualul unui amator. Era un document de artă a guvernării, o codificare a mediului senzorial în care suveranitatea se exercita și se trăia.
Camera de dormit a sultanului era mai mult decât locul unde dormea regele. Acolo era el cel mai deplin rege: privat, închis, înconjurat de cele nouă esențe care îi exprimau și îi alcătuiau autoritatea. Parfumul camerei era parfumul regalității însăși.
Fragmente și munca de reconstituire
Tratatul s-a păstrat în fragmente și referințe, nu ca un text complet, transmis independent. Reconstituirea lui se bazează pe munca unor cercetători precum Ali Akbar Husain, care i-au adunat conținutul din literatura curții din Bijapur, din dovezi arhitecturale și din analiza comparată a tradițiilor parfumeriei din Deccan. Cazul nu este rar printre textele din Asia de Sud din această perioadă. Multe manuale, tratate și compilații de curte nu s-au păstrat ca manuscrise de sine stătătoare, ci ca elemente încorporate în lucrări mai ample, citate de autori de mai târziu sau transmise pe cale orală și puse în scris abia mai apoi.
Ce s-a păstrat ajunge pentru a stabili inovația de bază a tratatului: parfumul tratat ca o compoziție spațială. Ideea, care nu apare nicăieri în literatura europeană a aceleiași perioade, anticipează cu secole conceptul modern de design olfactiv. Când un arhitect comandă un parfum pentru sistemul de ventilație al unei clădiri, când un lanț hotelier creează un „parfum de semnătură” pentru holuri, când un comerciant folosește parfumul ambiant ca să influențeze comportamentul clienților, toți se mișcă în cadrul conceptual formulat de Ibrahim Adil Shah II la sfârșitul secolului al XVI-lea sau la începutul secolului al XVII-lea.
Ei nu știu acest lucru. Itr-i Nauras Shahi nu este citat în literatura de specialitate a industriei moderne de design olfactiv. Regele celor nouă esențe nu este un punct de reper pentru cei care lucrează cu parfumul spațial. Ideea este tratată drept contemporană, inovatoare, de avangardă. Tratatul vechi de patru sute de ani, venit dintr-un sultanat din Deccan, nu se potrivește poveștii.
Dar ideea este a lui. Camera ca parfum. Spațiul ca compoziție. Cele nouă straturi, aplicate simultan, creează un mediu mai mult decât parfumat: construit din parfum. Ideea a fost codificată, numită și practicată la Bijapur, pe când Europa încă atârna pomandere de curele ca să alunge ciuma.
Regele celor nouă esențe a avut o teorie. A pus-o în scris. Apoi lumea a uitat-o, a reinventat-o și a uitat din nou a cui era ideea.
Șapte extrait de parfum în concentrație de 20%, o colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate șapte, în mostre de 2 ml.
