Descoperirea atarului de trandafir, una dintre cele mai importante din istoria parfumeriei, îi aparține unei femei al cărei nume nu apare în majoritatea istoriilor occidentale ale parfumurilor. Nu era parfumieră. Nu era chimistă. Nu lucra, în niciun sens profesional, în acest domeniu. Era o nobilă de origine persană, care trăia la curtea mogulă din India de la începutul secolului al XVII-lea, și a observat ceva într-un canal.
Lectură de 9 minute
Se numea Asmat Begum. Era mama lui Nur Jahan, care avea să devină cea mai puternică împărăteasă din istoria mogulă. Era deci soacra împăratului Jahangir, al patrulea conducător al dinastiei mogule. Descoperirea a consemnat-o chiar Jahangir, în propriile memorii, într-un limbaj atât de precis și de frumos, încât nu lasă loc de îndoială: ce s-a întâmplat, cine a făcut descoperirea și ce a însemnat.
Sursa este Tuzuk-i-Jahangiri, autobiografia împăratului, scrisă de-a lungul domniei lui (aproximativ între 1605 și 1627) și încheiată după moartea lui de istoricul de curte Muhammad Hadi. Pasajul în cauză descrie descoperirea direct, la persoana întâi. Jahangir scrie că, în timpul unei sărbători, un canal din grădinile palatului fusese umplut cu apă de trandafiri. Asmat Begum a văzut o peliculă uleioasă care plutea la suprafața apei de trandafiri încălzite. A adunat-o. A recunoscut în ea ceva nou: uleiul esențial de trandafir, separat de apă prin căldură. Acesta era atarul de trandafir. Ittar-e-gulab.
Jahangir a apreciat descoperirea fără echivoc. A descris substanța obținută printr-o frază tradusă, cu mici variații, astfel:
„Redă inimile care s-au dus și readuce sufletele ofilite.”
Un împărat care scrie cu mâna lui că soacra sa a făcut una dintre descoperirile de temelie ale parfumeriei. Este un document neobișnuit, care a fost, în mare parte, ignorat.
Curtea mogulă, organizată în jurul mirosului
Este nevoie de puțin context. La curtea mogulă, parfumul nu era un lucru secundar. Curtea era o civilizație organizată, în bună parte, în jurul mirosului. Mogulii au moștenit tradiția persană a culturii aromatice, una dintre cele mai vechi și mai complexe din lume, și au dezvoltat-o într-o măsură care are puține paralele în istoria omenirii.
Grădinile mogule, charbagh-urile, erau concepute ca medii multisenzoriale, în care parfumul era planificat la fel de atent ca și compoziția vizuală, o tradiție care avea să-și atingă expresia cea mai sistematică în parfumeria spațială a Regelui celor nouă esențe de la curtea din Bijapur. Canalele de apă purtau apă parfumată. Straturile de flori se plantau pentru randamentul lor aromatic tot atât cât și pentru aspect. Integrarea mirosului în arhitectură era o disciplină de proiectare deliberată: ecrane perforate lăsau parfumul grădinii să pătrundă în încăperi, fântâni pulverizau apă de trandafiri, iar plantele aromatice erau așezate în puncte precise ale traseului prin grădină.
Curtea întreagă era îmbibată de parfum. Memoriile lui Jahangir, ca și cele ale altor cronicari moguli, descriu folosirea zilnică a atarurilor, a tămâilor și a apelor parfumate ca pe un element de bază al vieții de curte. Parfumul marca rangul, ocazia, anotimpul și starea de spirit. Nu era decor. Era protocol.
În această lume, Asmat Begum a adus ceva ce nu existase până atunci: uleiul esențial de trandafir în formă pură.
Apă de trandafiri și atar de trandafir: o deosebire esențială
Deosebirea contează. Apa de trandafiri, gulab, se producea de secole, poate de milenii, înainte de descoperirea lui Asmat Begum. Procedeul era simplu: petalele de trandafir se înmuiau sau se distilau în apă, iar lichidul rezultat purta mirosul trandafirului într-o formă diluată, solubilă în apă. Apa de trandafiri era prezentă peste tot în lumea islamică și dincolo de ea. Se folosea în bucătărie, în medicină, în ritualuri religioase și la îngrijirea personală. Era o marfă produsă la scară mare și comercializată între continente.
Dar apa de trandafiri nu este ulei de trandafir. Uleiul esențial de trandafir, concentratul aromatic, este cu totul altă substanță. Este hidrofob. Plutește pe apă. Este mult mai concentrat, mai complex și mai valoros decât apa de trandafiri. Iar înainte de observația lui Asmat Begum nu există nicio dovadă documentară clară că cineva l-ar fi izolat ca produs aparte.
Ceea ce a observat ea, pelicula uleioasă de pe apa de trandafiri încălzită, era rezultatul unui proces chimic firesc. Când petalele de trandafir se încălzesc în apă, uleiurile esențiale pe care le conțin se eliberează. Aceste uleiuri sunt mai ușoare decât apa și se ridică la suprafață. În condițiile obișnuite ale producerii apei de trandafiri, uleiul s-ar fi amestecat la loc, ar fi fost ignorat sau aruncat. Asmat Begum l-a văzut. L-a recunoscut ca pe ceva distinct. L-a adunat. Și l-a adus în atenția curții.
Acesta este gestul care contează. Nu chimia, care este simplă. Observația. Cineva a trebuit să privească suprafața apei de trandafiri încălzite și să înțeleagă că pelicula care plutea pe ea nu era un defect sau un reziduu, ci o substanță de mare valoare. Cineva a trebuit să facă saltul cognitiv de la deșeu la descoperire. Acel cineva a fost Asmat Begum.
Kannauj și apariția industriei atarului
Dezvoltarea ulterioară a producției de atar de trandafir într-o industrie organizată aparține deceniilor și secolelor de după descoperire. Orașul Kannauj, în actualul stat Uttar Pradesh, a devenit centrul producției indiene de atar, poziție pe care o deține și astăzi. Tehnicile de distilare au fost perfecționate. Metoda deg-bhapka, un sistem tradițional indian de distilare cu oale de cupru și țevi de bambus, a devenit standardul pentru atarurile de cea mai bună calitate. Atarul de trandafir a ajuns una dintre cele mai prețuite substanțe aromatice din lume și a rămas așa.
Punctul de plecare rămâne însă observația lui Asmat Begum. Iar dovada documentară nu este fragmentară, nu este deductivă, nu este reconstituită din referințe răzlețe. Este relatarea directă, la persoana întâi, a împăratului Imperiului Mogul, scrisă în propriile memorii, care o numește pe descoperitoare, descrie descoperirea și laudă rezultatul.
Este un lucru excepțional de rar în istoria tehnicii. Majoritatea invențiilor și descoperirilor din lumea premodernă sunt anonime. Nu știm cine a distilat primul alcoolul, cine a făcut primul săpun, cine a obținut primul fierul din minereu. Numele s-au pierdut. Procedeele au supraviețuit, oamenii nu. Faptul că atarul de trandafir are o descoperitoare cunoscută, consemnată de un împărat cunoscut, într-un text păstrat în mai multe copii manuscrise și tradus de mai multe ori în engleză, face din cazul lui Asmat Begum un caz atestat cum aproape niciun altul nu este.
Și totuși.
Absentă din istoriile occidentale ale parfumeriei
Deschideți orice istorie occidentală a parfumeriei. Căutați-o în index pe Asmat Begum. În majoritatea cazurilor, nu apare. Descoperirea atarului de trandafir, atunci când este pomenită, este descrisă de obicei la diateza pasivă: „uleiul de trandafir a fost descoperit în India mogulă” sau „uleiul esențial de trandafir a fost izolat pentru prima dată în secolul al XVII-lea”. Autoarea descoperirii este eliminată din frază. Textul-sursă nu este citat. Cuvintele împăratului nu sunt reproduse.
Această ștergere are mai multe cauze, niciuna misterioasă. Istoriografia occidentală a parfumului a fost, în mod tradițional, eurocentrică: urmărește o descendență de la Egiptul antic, prin Grecia și Roma, până la epoca de aur arabă (recunoscută în silă), apoi la Italia și Franța Renașterii. Contribuția mogulă la parfumerie, enormă, se comprimă de obicei într-un paragraf sau două, dacă apare deloc. India este tratată ca sursă de materii prime, nu ca loc al inovației. Ideea că una dintre cele mai importante descoperiri din istoria parfumului a fost făcută de o femeie într-o grădină mogulă nu se potrivește cu povestea obișnuită. Comparați tratamentul acordat lui Thyestes, cel mai vechi parfumier cunoscut după nume, un bărbat al cărui nume a supraviețuit doar fiindcă contabilii palatului îi arhivau chitanțele.
Există și dimensiunea de gen. Asmat Begum era femeie. Nu era parfumieră de meserie. Nu era om de știință. Era o nobilă care a făcut o observație. Într-o tradiție istoriografică ce prețuiește diplomele profesionale și apartenența la o instituție, o soacră care observă ceva într-un canal nu contează ca descoperire propriu-zisă. Contează ca anecdotă.
Dar împăratul nu a tratat-o ca pe o anecdotă. Jahangir, care a fost multe (cuceritor, estet, toxicoman, mecena al artelor, memorialist de o sensibilitate singulară), nu era omul care să laude ușor. Memoriile lui abundă în observații precise, adesea critice, despre artă, natură, mâncare și oameni. Când spune despre atarul de trandafir că redă inimile care s-au dus și readuce sufletele ofilite, nu este politicos. Este exact. Descrie o substanță care l-a mișcat și îi recunoaște meritul celei care i-a dat-o.
O biografie înscrisă în puterea mogulă
Biografia lui Asmat Begum, dincolo de această descoperire, nu este obscură. S-a născut într-o familie nobilă persană. Soțul ei, Mirza Ghiyas Beg, a ajuns unul dintre cei mai puternici demnitari de la curtea lui Jahangir, cu titlul de Itimad-ud-Daulah (Stâlpul Statului). Mormântul lor, Itimad-ud-Daulah din Agra, este una dintre capodoperele arhitecturii mogule, numit uneori „Baby Taj” pentru încrustațiile de marmură albă, care anunțau tehnicile decorative ale mausoleului Taj Mahal. Fiica lor, Nur Jahan, a devenit practic coregentă a Imperiului Mogul în ultimii ani ai domniei lui Jahangir și a bătut monede în numele ei, un privilegiu aproape fără precedent pentru o împărăteasă mogulă.
Nu era o familie marginală. Era cercul cel mai apropiat al puterii mogule. Asmat Begum era o femeie inteligentă, cu rang înalt și cu acces la putere. Trăia în cel mai elevat mediu estetic al epocii sale. Descoperirea atarului de trandafir nu a fost un accident norocos al unui martor pasiv. A fost observația unei minți cultivate, într-o cultură care lua parfumul în serios ca formă de cunoaștere.
Deosebirea dintre accident și observație este importantă. Multe istorii care pomenesc descoperirea o prezintă ca pe un accident fericit, de parcă Asmat Begum ar fi dat peste atarul de trandafir cum te împiedici de o piatră. O asemenea imagine micșorează actul cognitiv. Ea nu s-a împiedicat. A văzut ceva ce probabil mai văzuseră și alții, pelicula uleioasă de la suprafața apei de trandafiri încălzite, și a înțeles-o altfel. A recunoscut în ea o substanță separabilă și valoroasă. Asta cerea cunoștințe, atenție și un cadru în care să înțeleagă ce are în față. Cerea, într-un cuvânt, expertiză, chiar dacă expertiza aceea nu era formalizată în categoriile pe care le recunoaște istoriografia occidentală.
Tuzuk-i-Jahangiri și traducerile lui în engleză
Tuzuk-i-Jahangiri a fost tradus în engleză de mai multe ori. Alexander Rogers a realizat o traducere engleză la începutul secolului al XX-lea, îngrijită de Henry Beveridge. Există și alte traduceri, complete sau parțiale. Textul este accesibil. Pasajul despre atarul de trandafir nu este ascuns într-o notă de subsol obscură. Face parte din povestirea domniei făcută chiar de împărat.
Și totuși industria parfumurilor, care face comerț cu istoria și cu tradiția cu o poftă ce se învecinează cu obsesia, în mare parte nu a reușit să includă această poveste în narațiunea ei canonică. Trandafirul este probabil cea mai importantă materie primă din istoria parfumeriei, fie că e vorba de recoltele de rose de mai de la Grasse, fie de această grădină mogulă. Uleiul lui esențial se numără printre cele mai scumpe și mai venerate substanțe din paleta parfumierului. Descoperirea modului de a izola acest ulei este un eveniment de temelie. Are un nume, o dată, o sursă și un citat direct al unui împărat.
Redă inimile care s-au dus și readuce sufletele ofilite.
Dacă fraza aceasta ar fi fost scrisă de un rege francez despre o descoperire franceză, ar fi gravată pe peretele fiecărui muzeu al parfumului din Grasse. Ar fi citată în fiecare album de lux despre parfumuri. Ar sta ca motto în teze de doctorat.
A scris-o un împărat mogul despre soacra lui. Așa că este uitată.
Consemnată, numită și recunoscută de un împărat
Asmat Begum nu are nevoie de reabilitare. Nu este o figură pierdută în vreun sens real. Este consemnată, numită și recunoscută de unul dintre cei mai puternici bărbați din istoria subcontinentului indian. Descoperirea ei este înregistrată într-o sursă primară cu o proveniență ireproșabilă. Nu lipsește din documentele istorice. Lipsește din istoria pe care și-o povestește industria occidentală a parfumurilor, ceea ce este cu totul altceva.
Îndreptarea este simplă. Atunci când se vorbește despre atarul de trandafir, ar trebui pomenită Asmat Begum. Atunci când se citează descoperirea, ar trebui citată sursa. Atunci când se povestește despre marile inovații ale parfumeriei, ar trebui inclusă observația unei nobile persane într-o grădină mogulă, în jurul anului 1612, care a privit suprafața apei de trandafiri încălzite și a văzut ceva ce nimeni nu se gândise să adune până atunci.
L-a văzut. L-a adunat. Un împărat l-a lăudat. Apoi Occidentul și-a scris istoria parfumului și a lăsat-o pe dinafară.
Această materie primă la PREMIEREPEAU: Rose Monotone. Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. În DISCOVERY SET le găsiți pe toate cele șapte, câte 2 ml fiecare.
