În pădurile de munte din Laos, pe versanți unde plouă destul cât să întrețină o pădure tropicală deasă, dar unde altitudinea răcorește aerul până la o blândețe aproape temperată, crește un arbore rănit intenționat de secole. Este Styrax tonkinensis, o specie foioasă de talie medie, cu scoarță argintie și înfățișare modestă. Lăsat în pace, ar trăi, s-ar înmulți și ar muri fără să atragă atenția. Dar nu este lăsat în pace. La aproximativ șapte ani după plantare, lucrătorii taie scoarța cu o macetă sau cu o teslă. Inciziile sunt superficiale, doar cât să declanșeze reacția de apărare a arborelui. Din răni curge o rășină palidă, alb-gălbuie, care la contactul cu aerul se întărește în lacrimi casante și parfumate.
10 minute de lectură
Rășina aceasta este benzoea. Puține materii aromatice au avut, fără zgomot, urmări atât de mari: a legat templele din Asia de Sud-Est de catedralele Europei medievale, a fost în același timp incens, medicament, cosmetic și conservant, iar astăzi viitorul ei este nesigur, pentru că pădurile care o dau sunt defrișate pentru cauciuc și manioc.
Benzoea de Siam și benzoea de Sumatra în comerț
Există două tipuri principale de benzoe în comerț, iar diferența contează. Benzoea de Siam, din Styrax tonkinensis, se recoltează mai ales în Laos și, în măsură mai mică, în Vietnam și în nordul Thailandei. Este considerată calitatea mai fină, mai deschisă la culoare, cu mai multă vanilină, mai dulce și mai delicată la miros. Benzoea de Sumatra, din Styrax benzoin, vine din insula Sumatra, în Indonezia. Este mai închisă, mai balsamică, cu o notă mai ascuțită, ușor înțepătoare, din cauza conținutului mai mare de acid cinamic. Amândouă sunt benzoe autentică. Amândouă s-au folosit în parfumerie și în practica religioasă. Dar nu sunt interschimbabile, iar parfumierii care lucrează cu ambele pot recunoaște sursa doar după miros.
Chimia benzoei este relativ bine cunoscută. Componentele aromatice principale sunt acidul benzoic și esterii lui, vanilina (de la care vine nota dulce, de vanilie) și acidul cinamic cu esterii lui (mai prezenți în varietatea din Sumatra). Sunt molecule simple după standardele chimiei materiilor aromatice, dar combinația lor dă un miros greu de reprodus convingător prin sinteză. Vanilina pură miroase a vanilie. Acidul benzoic miroase ascuțit și ușor chimic. Rășina de benzoe, care le conține pe amândouă, alături de zeci de constituenți minori, nu miroase a niciunul dintre ele. Miroase a incens, a ceva ars într-o cameră întunecată, cu un scop care nu are nimic de-a face cu comerțul.
Legătura aceasta cu arderea nu este întâmplătoare. Benzoea s-a ars ca incens în fiecare cultură care a avut acces la ea, de când există documente. În templele budiste din Laos și Thailanda se arde ca ofrandă, alături de lemn de santal și lemn de agar. În tradițiile hinduse din Sumatra și Java a avut funcții ceremoniale asemănătoare. Iar în bisericile creștine din Europa, unde a ajuns prin negustorii arabi, pe drumurile condimentelor, a devenit unul dintre componentele obișnuite ale incensului liturgic, amestecată adesea cu tămâie, smirnă și alte rășini, ca să dea fumul complex, stratificat, care umplea naosurile gotice și capelele baroce.
De la luban jawi la benzoe: un drum etimologic
Numele benzoei poartă urma drumului ei. Vine din expresia arabă luban jawi, „incensul din Java”, o referire la originea indoneziană a varietății din Sumatra. În latina medievală a devenit benjui, apoi benzoe, iar în engleză benzoin. Termenul chimic „acid benzoic”, izolat prima oară din rășina de benzoe în secolul al XVI-lea, își trage numele din aceeași sursă. La fel și „benzenul”, deși legătura este indirectă. Friedrich Wohler și Justus von Liebig au caracterizat uleiul de migdale amare (benzaldehidă) în lucrarea lor din 1832, publicată în Annalen der Pharmacie, și au stabilit radicalul benzoil, iar Eilhard Mitscherlich a obținut mai târziu benzenul din același precursor, în 1833. Întreaga familie de termeni chimici cu „benz-” se întoarce, în ultimă instanță, la o rășină recoltată prin incizii în scoarța unor arbori din Asia de Sud-Est și vândută pe piețele din Orientul Mijlociu sub un nume comercial arab.
Lanțul acesta etimologic arată cât de strâns sunt legate materiile aromatice de istoria științei. Benzoea a fost incens, medicament și o curiozitate de laborator care a deschis uși spre chimia organică. Rășina dulce de pe un deal din Laos, arsă secole la rând în temple, a devenit punctul de plecare al unei întregi ramuri a științei moleculare.
Căldură, dulceață și rolul de notă de bază
În parfumerie, benzoea ocupă o nișă precisă și importantă. Este o notă de bază, una dintre materiile care dau compoziției temelia durabilă, mirosul care rămâne pe piele ore în șir după ce notele de vârf s-au evaporat și inima s-a stins. Aportul ei specific este căldura. Nu căldura ascuțită, rășinoasă a labdanumului și nici cea afumată a vetiverului, ci o căldură moale, care sugerează apropierea de ceva dulce și ușor pudrat.
Caracterul de vanilie și balsam al benzoei o face un partener firesc pentru anumite materii. Apare des în acorduri ambrate, alături de labdanum, unde adaugă dulceață și rotunjește calitățile mai pământoase, mai animalice ale rășinii de cistus. Se folosește în compoziții pudrate, unde moliciunea ei întărește efectul heliotropului, al irisului sau al violetei. Apare în parfumuri gourmand, unde vanilina dă o notă comestibilă, fără dulceața brută a extractului de vanilie. Și se folosește, poate cel mai important, ca fixator, o materie care încetinește evaporarea ingredientelor mai volatile și prelungește viața parfumului pe piele.
Proprietatea de fixator nu este specifică benzoei, dar la ea este neobișnuit de accentuată. Rășina, dizolvată în alcool sau încorporată într-o bază de parfum, are o tenacitate care o ține prezentă în faza finală mult după ce materiile mai ușoare au dispărut. Tenacitatea aceasta ține de masa moleculară: moleculele mari și grele ale esterilor acidului benzoic se evaporă mai greu decât moleculele mici ale uleiurilor citrice sau ale ierburilor aromatice. Dar ține și de ceva mai greu de măsurat: benzoea leagă o compoziție, face elementele disparate să se unească într-un singur parfum. Parfumierii numesc această calitate „rotunjire” sau „netezire”, iar ea este unul dintre motivele pentru care benzoea apare în familii olfactive atât de variate.
Defrișarea din Laos și arborele de styrax
Pădurile din Laos, unde se produce cea mai fină benzoe de Siam, nu mai sunt ce au fost. Defrișarea din Asia de Sud-Est continentală a fost severă și se accelerează. Între 1990 și 2020, Laosul a pierdut aproximativ 25% din pădurea primară, potrivit datelor din Global Forest Resources Assessment al Organizației Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), din cauza extinderii agriculturii, a exploatării forestiere ilegale și a transformării pădurii native în monoculturi de plantație, mai ales de cauciuc, eucalipt și manioc. Arborii de styrax care dau benzoe nu sunt feriți de această presiune. Cresc în pădurile de altitudine medie, deosebit de vulnerabile la defrișare, și au nevoie de șapte până la zece ani de creștere înainte să dea rășină în cantități viabile comercial. O plantație de cauciuc aduce venituri în cinci ani. Un câmp de manioc, într-un singur an. Economia nu favorizează răbdarea.
În unele zone din Laos, producția de benzoe s-a menținut prin sisteme agroforestiere, plantații mixte în care arborii de styrax cresc alături de culturi alimentare și de alte specii de arbori pentru lemn. Sistemele acestea sunt mai durabile decât monoculturile și le aduc micilor fermieri surse diverse de venit. Dar sunt și mai greu de gestionat, depind mai mult de cunoștințele tradiționale și sunt mai expuse presiunilor economice care îi împing pe fermieri spre folosințe ale terenului mai simple și mai profitabile pe termen scurt.
Situația din Sumatra este, probabil, și mai gravă. Insula indoneziană a trecut prin unele dintre cele mai dramatice defrișări de pe Pământ, din cauza uleiului de palmier, a lemnului pentru celuloză și a exploatărilor miniere. Pădurile care dau benzoe de Sumatra se taie într-un ritm care face aprovizionarea pe termen lung nesigură. Unii producători au trecut la cultivarea în plantații a speciei Styrax benzoin, dar arborii de plantație dau de obicei o rășină de calitate mai slabă decât cei sălbatici sau semisălbatici, iar plantațiile se înființează adesea pe terenuri de pădure defrișată recent, ceea ce creează un ciclu pervers: distrugerea pădurii native se justifică prin cultivarea unui produs pe care pădurea nativă îl dădea cândva gratuit.
Un declin care nu ajunge în presă
Declinul producției de benzoe nu ajunge în titlurile ziarelor. Nu este o dispariție carismatică: nu există un echivalent al urangutanului sau al tigrului de Sumatra de pus pe afiș. Arborele de styrax nu este pe cale de dispariție în sens taxonomic strict: există în număr suficient încât niciun organism de conservare nu l-a declarat amenințat. Dar sistemul de producție din jurul lui, adică cunoștințele tradiționale despre recoltarea prin incizii în scoarță, modelele agroforestiere care l-au susținut, condițiile economice care făceau din recoltarea benzoei un mijloc de trai viabil, se erodează constant și fără prea multă rezistență organizată.
Eroziunea contează nu doar pentru industria parfumurilor, care se poate orienta și se orientează spre alternative de sinteză când materiile naturale se răresc, ci și pentru practicile culturale pe care le susține benzoea. În satele din nordul Laosului, unde benzoea se recoltează de generații, rășina face parte din viața ceremonială, din practica medicinală, din ritmurile sezoniere ale calendarului agricol. Când producția scade, odată cu ea scade nu doar o cantitate de rășină aromatică, ci legăturile dintre oameni și locurile lor, legături greu de refăcut după ce s-au rupt.
Fumul sacru și transformarea spațiului
Istoria sacră a benzoei merită discutată, pentru că arată ceva despre natura materiilor aromatice pe care piețele de mărfuri tind să-l ascundă. Când se arde benzoe într-un templu, fie el budist, hindus sau creștin, nu se consumă pentru proprietățile ei chimice. Se consumă pentru capacitatea de a transforma un spațiu. Fumul umple aerul cu o dulceață în același timp balsamică și caldă, o căldură care se simte nu doar ca miros, ci ca prezență. Baza neurologică a efectului este bine documentată: vanilina și compușii înrudiți activează receptorii olfactivi într-un fel pe care creierul îl asociază cu căldura, siguranța și hrana, probabil pentru că, după cum au notat cercetători ai olfacției precum Rachel Herz de la Brown University, aceste molecule abundă în laptele matern și în mâncarea gătită. Dar explicația neurologică, deși corectă, nu surprinde pe deplin ce se întâmplă când fumul de incens urcă prin lumina colorată a unui vitraliu sau se încolăcește în jurul suprafețelor aurite ale unui altar budist. Experiența nu se reduce la activarea receptorilor. Este, în sensul vechi și puțin demodat al cuvântului, numinoasă.
Parfumeria moștenește această calitate numinoasă, indiferent dacă o recunoaște sau nu. Când un parfumier folosește benzoe în baza unei compoziții, se sprijină pe o materie asociată cu spațiul sacru de milenii. Cine poartă parfumul nu trebuie să cunoască această istorie pentru ca asocierea să funcționeze. Dulceața, căldura, nota balsamică ușor afumată declanșează reacții mai vechi decât orice amintire individuală, mai vechi decât orice practică culturală anume. Ele țin de relația omului cu focul, cu incensul, cu folosirea rituală a fumului ca să deosebească un spațiu de spațiul obișnuit.
Vanilina de sinteză și limitele substituției
Alternativele de sinteză la benzoe sunt suficiente pentru majoritatea scopurilor comerciale. Vanilina se poate produce ieftin din lignină (un produs secundar al industriei hârtiei) sau din guaiacol (un derivat petrochimic). Acidul benzoic este una dintre cele mai simple și mai ieftine substanțe aromatice de fabricat. Un parfumier competent poate aproxima efectul benzoei cu un amestec de vanilină de sinteză, benzoat de etil și câteva materii de susținere. Rezultatul va fi utilizabil. Va da căldura, dulceața, calitatea de fixator. În majoritatea aplicațiilor nu se va putea deosebi de materia naturală.
Dar va fi diferit. Benzoea naturală conține compuși în urme, constituenți minori prezenți în cantități prea mici pentru a fi analizați cu ușurință, dar suficient de mari ca să influențeze caracterul general al mirosului. Urmele acestea vin din genetica arborelui, din condițiile în care crește, din microorganismele din solul lui, din altitudinea, ploile și temperatura versantului pe care stă. Sunt, într-un fel, autobiografia arborelui, o cronică chimică a vieții lui, scrisă în molecule. Vanilina de sinteză nu are autobiografie. Este aceeași moleculă, oriunde și oricum s-ar produce. Este perfect pură, perfect constantă și perfect lipsită de context.
Dacă acest lucru are importanță depinde de ce credeți că servește parfumeria. Dezbaterea dintre materiile de sinteză și cele naturale este rareori sinceră. Dacă parfumeria este un exercițiu comercial de a produce, la cel mai mic cost, produse cu miros plăcut, atunci câștigă materiile de sinteză, iar pădurile din Laos pot fi defrișate fără urmări pentru industrie. Dacă este altceva, o artă care își trage sensul din materiile pe care le folosește, o practică ce leagă prin miros pe cel care poartă parfumul de lumea naturală, atunci pierderea benzoei naturale nu este doar o problemă de lanț de aprovizionare. Este o sărăcire.
Ban Na Ouane: patru secole de recoltare a benzoei
Un sat laoțian, Ban Na Ouane, în provincia Luang Prabang, unde benzoea se recoltează de cel puțin patru sute de ani. Arborii cresc pe versanții de deasupra satului, într-o pădure îngrijită, nu lăsată într-o stare virgină, ci gestionată activ, de generații, prin cicluri de plantare, incizii în scoarță și regenerare. Știința momentului potrivit și a adâncimii tăieturii, a arborilor care se incizează și a celor care se lasă în pace, a felului în care se citește calitatea rășinii după culoarea și textura lacrimilor, această știință se transmite pe cale orală, de la părinți la copii, într-un sistem fără curriculum scris și fără certificare formală.
Sistemul acesta este fragil. Depinde de continuitate. Când o generație de tineri pleacă din sat spre locuri de muncă la oraș, cum se întâmplă în tot Laosul rural, cunoștințele pleacă odată cu ei, sau mai degrabă nu pleacă, pentru că nu pot fi duse într-o valiză. Rămân pe versant, în memoria musculară a tăierii, în simțul sezonului care știe când arborii sunt gata. Iar când se pierd, se pierd complet, pentru că nu există niciun manual din care să poată fi reconstituite.
Incensul bisericilor. Nota de bază a o mie de parfumuri. Rădăcina etimologică a unei familii întregi de compuși chimici. O materie sacră în declin laic, care curge din arbori răniți, în păduri mai mici cu fiecare an. Benzoea pune aceeași întrebare ca vetiverul din Haiti și ca ylang-ylang din Comore: ce datorăm locurilor din care provin materiile noastre? Nu ca exercițiu de marketing, nu ca text de tipărit pe o cutie, ci ca o datorie reală, de plătit în ceva mai tangibil decât recunoștința.
Fumul urcă. Pădurile se micșorează. Întrebarea rămâne deschisă.
Consultați și: benzoe în glosarul PREMIEREPEAU.
Această materie primă în parfumurile PREMIEREPEAU: Simili Mirage. Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET cuprinde toate cele șapte parfumuri în mostre de 2 ml.
