Înainte de mătase, înainte de mirodenii, de ceai și de opiu, a fost rășina. O rășină pală, ceroasă, dulce-amăruie, care curgea din scoarța rănită a unui arbore mic și noduros, crescut pe unul dintre cele mai ostile terenuri de pe Pământ. Timp de cel puțin cinci mii de ani, substanța aceasta a fost printre cele mai valoroase mărfuri ale lumii antice, iar în anumite epoci prețul ei se apropia de cel al aurului. A finanțat regate, a sfințit temple, a îmbălsămat faraoni și a deschis rute comerciale care au modelat geografia politică a Orientului Mijlociu timp de milenii. Se arde și azi în fiecare catedrală catolică din lume, se vinde și azi în piețele din Salalah, se recoltează și azi de la aceeași specie de arbore, prin incizii în scoarță, după aceleași metode din epoca bronzului. Se numește tămâie. Povestea ei este povestea celei mai vechi dependențe a civilizației de mirosuri.
10 minute de lectură
Specii de Boswellia și recoltarea rășinii sacre
Tămâia este guma-rășină aromatică a arborilor din genul Boswellia, din familia Burseraceae, din care face parte și smirna. Există circa douăzeci de specii de Boswellia, dar comerțul cu tămâie s-a sprijinit istoric pe trei. Boswellia sacra este originară din regiunea Dhofar din sudul Omanului și din părți ale Yemenului. Boswellia carterii crește în Somalia și în Cornul Africii. Boswellia serrata este răspândită în pădurile uscate din India. Dintre ele, B. sacra este considerată cea mai prețuită, cu lacrimile Hojari verde pal și alb argintiu, care ating cele mai mari prețuri de pe piața mondială. B. carterii dă cea mai mare parte a tămâiei comerciale. B. serrata, numită uneori „tămâie indiană”, a fost folosită mai mult în medicina ayurvedică decât în parfumerie sau în practica liturgică.
Rășina se recoltează prin incizare. Recoltatorul face incizii superficiale în scoarță cu o unealtă specială de răzuit, care în Oman se numește mingaf. Arborele răspunde la rană cu o sevă albă, lăptoasă, un mecanism de apărare asemănător unui cheag de sânge. În una sau două săptămâni, seva se întărește în aerul uscat al deșertului și devine bucăți translucide, cu forme neregulate, numite „lacrimi”. Lacrimile se strâng cu mâna, se sortează după culoare și calitate și se duc la piață. Un singur arbore poate fi incizat de două sau trei ori pe an și dă câteva kilograme de rășină pe sezon. Prima incizie a sezonului dă o rășină de calitate mai slabă, iar cele următoare, după ce arborele a fost „deschis”, dau lacrimi tot mai fine.
Metoda nu s-a schimbat în nimic esențial din antichitate. Pliniu cel Bătrân a descris-o în Istoria naturală (cartea a XII-a), în secolul I. Teofrast o pomenise în Cercetare asupra plantelor cu trei secole mai devreme. Dovezile arheologice din Dhofar arată că recoltarea organizată a tămâii începuse deja în mileniul al III-lea î.Hr., poate chiar mai devreme. Arborii cresc într-o fâșie ecologică îngustă: dealuri calcaroase din climate semiaride, adesea pe sol pietros cu foarte puțină apă, în regiuni unde musonul aduce exact umezeala necesară creșterii. Această specificitate geografică este esențială în povestea tămâii. Arborii cresc unde cresc și nicăieri altundeva. Cine voia rășina trebuia să meargă la sursă sau să plătească pe cineva care fusese acolo. Același destin geografic îl are și lemnul de santal, o altă materie primă a cărei valoare nu se poate despărți de locul unde crește.
Calea Tămâiei este mai veche decât Drumul Mătăsii
Calea Tămâiei este printre cele mai vechi rețele comerciale din istoria omenirii și s-a construit pe tămâie și smirnă. Mai veche cu secole decât Drumul Mătăsii, rețeaua aceasta de rute terestre și maritime lega centrele de producție din sudul Arabiei și din Cornul Africii de centrele de consum din Egipt, Mesopotamia, Levant și, în cele din urmă, Roma.
Ruta terestră mergea cam așa: din regiunile de recoltare din Dhofar, caravanele de cămile duceau tămâia spre nord-vest, peste Peninsula Arabică, prin teritoriul de azi al Yemenului și prin Hejaz. Drumul acoperea aproximativ 2.400 de kilometri și dura cam două luni. Caravanele se opreau într-un șir de oaze care au devenit orașe datorită comerțului, printre ele Shabwa, capitala regatului Hadhramaut, și, mai târziu, orașul nabateean Petra, săpat în stânci de gresie roșie pe teritoriul de azi al Iordaniei. De la Petra, tămâia ajungea la Gaza, pe coasta Mediteranei, iar de acolo cu corabia în Egipt și la Roma sau pe uscat la Damasc și în Mesopotamia.
Ruta maritimă era la fel de importantă. Tămâia din Dhofar pleca din vechiul port Qana (azi Bir Ali, Yemen) peste Marea Arabiei spre porturile din India și din Africa de Est și, în cele din urmă, spre Mediterana prin Marea Roșie. Descoperirea și folosirea regimului vânturilor musonice, care permitea navigația directă peste Oceanul Indian în loc de navigația de-a lungul coastei, a accelerat puternic acest comerț maritim în secolul I î.Hr.
Bogăția adusă de comerțul cu tămâie era uluitoare. Regatele din sudul Arabiei (Saba, Hadhramaut, Qataban și Ma’in) erau numite de romani, laolaltă, „Arabia Felix”, adică Arabia Fericită, datorită prosperității lor. Nu erau state mărunte. Ridicau construcții monumentale, întrețineau armate permanente și controlau comerțul printr-o combinație de forță militară și taxare strategică. Fiecare încărcătură de cămilă cu tămâie care trecea prin teritoriul lor era taxată. Pliniu, în Istoria naturală (cartea a XII-a), se plângea amarnic de costuri: estima că Roma importa aproximativ 1.500 de tone de tămâie pe an, la prețuri umflate de taxele, vămile și marjele tuturor intermediarilor dintre Dhofar și Tibru.
Nabateenii, care au controlat Petra și sectorul nordic al Căii Tămâiei aproximativ din secolul al IV-lea î.Hr. până în secolul I d.Hr., au devenit fabulos de bogați. Petra, orașul acela neverosimil de temple și morminte săpate în stânca vie, a fost finanțată de comerțul cu tămâie. Când romanii au anexat Nabateea în anul 106 d.Hr., au căpătat nu doar un teritoriu, ci și un punct de control pe unul dintre cele mai profitabile lanțuri de aprovizionare ale lumii antice.
Tămâia, mijlocitoare între oameni și zei
De ce era tămâia atât de valoroasă? Pentru că îndeplinea o funcție pe care nicio altă substanță nu o putea înlocui cu adevărat: era mijlocul prin care oamenii vorbeau cu zeii lor.
Arderea incensului este una dintre cele mai vechi și mai răspândite practici rituale. Logica este intuitivă și aproape universală în culturi foarte diferite: fumul merge în sus. Așadar fumul urcă spre ceruri, spre lumea divină. Fumul parfumat este o ofrandă, un dar dus în înalt către puteri nevăzute. Arderea incensului trasează o graniță senzorială între sacru și profan și face dintr-un spațiu obișnuit un spațiu sfințit. Mirosul de tămâie, în aproape toate culturile care au folosit-o, este mirosul rugăciunii făcute materie.
În Egiptul antic, tămâia se ardea în temple ca ofrandă zilnică pentru Ra și pentru alte zeități. Era un ingredient de bază în kyphi, amestecul sacru de incens descris în Papirusul Ebers și în alte texte. Se folosea la mumificare, nu drept conservant (acest rol revenea natronului și bitumului), ci ca purificare rituală a trupului, o ultimă ungere înainte de călătoria spre viața de apoi. Egiptenii îi spuneau „transpirația zeilor”.
În Biblia ebraică, tămâia este pomenită de mai multe ori. Este unul dintre cele patru ingrediente ale incensului sacru prescris în Exodul 30:34-36, ketoret, care se ardea pe altarul de aur din Cortul Întâlnirii și mai târziu în Templul din Ierusalim. Este un element al jertfei de cereale descrise în Leviticul. În episodul cel mai cunoscut, se numără printre cele trei daruri aduse de magi pruncului Iisus, alături de aur și smirnă, o triadă în care publicul antic ar fi văzut, pe rând, regalitatea, divinitatea și moartea.
Creștinismul a moștenit folosirea liturgică a tămâii din tradiția iudaică și a extins-o. În practica catolică și ortodoxă, incensul se arde în timpul liturghiei, la înmormântări, la Liturghia orelor, la binecuvântare și la sfințirea bisericilor și a altarelor. Cădelnița, vasul care se leagănă, este unul dintre cele mai recognoscibile obiecte ale cultului creștin. Fumul simbolizează rugăciunile credincioșilor care se înalță spre Dumnezeu, o interpretare luată explicit din Psalmul 141:2 și din Apocalipsa 8:3-4. Practica s-a păstrat fără întrerupere aproape două mii de ani și consumă și azi cantități semnificative de tămâie. Vaticanul rămâne unul dintre cei mai mari cumpărători instituționali de oliban din Oman.
Și islamul prețuiește tămâia. Bakhoor, arderea de rășini și lemne parfumate, este o practică răspândită în lumea arabă, asociată cu ospitalitatea, purificarea și sărbătoarea. Potrivit mai multor hadisuri, Profetul Muhammad recomanda afumarea caselor cu tămâie. În moscheile din Oman, unde Boswellia sacra este nativă, arderea tămâii locale la rugăciunea de vineri este un obicei cu o continuitate neîntreruptă de secole.
Și hinduismul, și budismul folosesc tămâia, deși fără locul aproape exclusiv pe care îl are în religiile abrahamice. În medicina ayurvedică, rășina de Boswellia serrata, numită shallaki, se folosește de milenii împotriva afecțiunilor inflamatorii, o utilizare pe care farmacologia modernă a confirmat-o în parte. Acizii boswellici, compușii activi din rășină, au arătat proprietăți antiinflamatoare în studii clinice, mai ales în lucrările lui H.P.T. Ammon și ale colegilor săi de la Universitatea din Tübingen din anii 1990, prin inhibarea enzimei 5-lipoxigenază. Nu este medicină populară, ci biochimie descoperită empiric cu trei mii de ani înainte ca enzima să fie identificată.
Un loc aparte în paleta parfumierului
În parfumerie, tămâia ocupă un loc aparte. Este una dintre cele mai vechi materii prime aromatice folosite continuu, iar profilul ei olfactiv nu seamănă cu nimic altceva din paleta parfumierului. Mirosul de tămâie se descrie greu cu precizie, pentru că lucrează pe mai multe registre deodată: este rășinos și balsamic, dar și lămâios și luminos, afumat și de biserică, dar și curat și aproape mentolat, cald și stabil, dar cu o transparență neașteptată care îl împiedică să devină greu. Are calitatea rară de a fi deopotrivă arhaic și modern, la fel de potrivit într-o catedrală din secolul al XII-lea și într-o compoziție contemporană.
Chimia din spatele acestei complexități este bine cunoscută. Uleiul esențial de tămâie, obținut prin distilarea cu vapori de apă a rășinii, conține un amestec de monoterpene (alfa-pinen, limonen, mircen), sesquiterpene și compuși oxigenați, printre care incensol și acetat de incensol. Monoterpenele dau notele de vârf luminoase, citrice. Compușii mai grei dau baza caldă, rășinoasă. Nota afumată pe care o asociază majoritatea oamenilor cu tămâia o dau produșii de piroliză formați când rășina arde. Aceștia sunt diferiți de compușii din uleiul esențial. De aceea uleiul de tămâie și fumul de tămâie, deși se recunosc ca înrudite, nu miros la fel.
Acetatul de incensol a atras un interes științific deosebit. Un studiu din 2008 al lui Arieh Moussaieff și al colegilor de la Universitatea Ebraică din Ierusalim, publicat în The FASEB Journal, a arătat că acesta activează canalele ionice TRPV3 și produce efecte anxiolitice și antidepresive la modele animale. Rezultatul sugerează o bază neurochimică pentru calmul și starea meditativă pe care oamenii le atribuie de milenii fumului de tămâie. Rășina miroase a sacru, dar ar putea și să inducă, printr-un mecanism molecular specific, o stare de spirit favorabilă experienței sacrului. Este o convergență izbitoare între practica rituală și farmacologie: cinci mii de ani de uz religios, validați într-o placă Petri.
Comerțul de azi, din Oman până în Somaliland
Astăzi, comerțul cu tămâie este doar o fracțiune din ce era în antichitate, dar nu este neglijabil. Omanul rămâne cea mai prestigioasă sursă, iar calitatea Hojari din Dhofar se vinde, pentru cele mai fine lacrimi, între 50 și 150 de dolari pe kilogram, departe de vremea când valora greutatea ei în aur, dar totuși o sursă de venit semnificativă pentru comunitățile care o recoltează. Somalia și regiunea semiautonomă Somaliland produc cel mai mare volum, în mare parte exportat în țările din Golf, în India și în China. Etiopia este și ea un producător important, mai ales de rășină de Boswellia papyrifera.
Dar perspectivele pe termen lung sunt îngrijorătoare. Un studiu din 2019, realizat de Frans Bongers și colegii de la Universitatea Wageningen și publicat în Nature Sustainability, estima că populațiile de Boswellia ar putea scădea cu 50% în următorii douăzeci de ani, din cauza supraexploatării, a pășunatului excesiv, a incendiilor și a perturbării regenerării naturale. Arborii de Boswellia cresc lent și trăiesc mult, dar sunt și fragili. Supraincizarea, adică recoltarea prea deasă a rășinii sau inciziile prea adânci, slăbește arborele, îi reduce capacitatea de a produce semințe și, în cele din urmă, îl ucide. În multe regiuni de recoltare, presiunea de a maximiza randamentul pe termen scurt distruge baza de resurse.
Problema este agravată de gestionarea deficitară a terenurilor și de efectele schimbărilor climatice asupra nișei ecologice înguste pe care o ocupă Boswellia. Acești arbori au nevoie de o combinație precisă de altitudine, precipitații, chimie a solului și temperatură. Pe măsură ce zonele climatice se deplasează, habitatul potrivit se restrânge. Arborii tineri nu îi înlocuiesc pe cei bătrâni într-un ritm suficient pentru a menține populația. În unele zone din Etiopia, regenerarea a încetat aproape complet: arborii rămași sunt bătrâni, intens exploatați și produc tot mai puține semințe viabile.
Nu este doar o problemă economică sau de mediu. Este o catastrofă culturală cu încetinitorul. Dacă populațiile de Boswellia se prăbușesc, lanțurile de aprovizionare care leagă Dhofar de catedralele Romei, de moscheile din Mascat și de templele din Varanasi de cinci mii de ani vor fi rupte. Un fir neîntrerupt de practică umană, printre cele mai lungi din istoria speciei noastre, va fi tăiat. Fumul nu se va mai ridica.
Un copac rănit care miroase ca nimic altceva
Povestea aceasta merită urmărită până la capăt. Un copac rănit, într-un peisaj ostil, produce o substanță care îl apără. Oamenii află că, arsă, această substanță dă un fum cu miros ca nimic altceva, deopotrivă pământesc și nepământesc, străvechi și prezent. Construiesc rute comerciale ca s-o obțină, regate care să controleze rutele, ritualuri care să-i consacre folosirea. O duc prin deșerturi în spinarea cămilelor, peste oceane în calele ambarcațiunilor dhow. O ard în temple ca să vorbească cu zeii, o freacă în fâșiile care înfășoară morții, o dizolvă în unguente pentru cei vii. Îi studiază moleculele și constată că acționează asupra creierului în moduri care corespund exact stărilor subiective pe care le descriu de cinci milenii.
Iar acum, din lăcomie și neglijență, riscă să o piardă cu totul. Copacii care au supraviețuit ascensiunii și căderii Romei, răspândirii islamului, epocii colonialismului european și convulsiilor secolului al XX-lea ar putea să nu supraviețuiască secolului al XXI-lea. Calea Tămâiei, mai veche decât Drumul Mătăsii, ar putea să-și găsească sfârșitul nu la Petra, la Gaza sau la Roma, ci în clipa în care ultimul arbore de Boswellia sacra, incizat peste măsură, își lasă ultima lacrimă de rășină în aerul indiferent al deșertului.
Tămâia nu este doar o materie primă. Este un artefact al relației dintre om și lumea naturală, unul dintre cele mai vechi, mai durabile și mai revelatoare pe care le avem. A o pierde ar însemna a pierde un miros și, odată cu el, o conversație de cinci mii de ani între specia noastră și sacru, purtată în sus pe un fir de fum.
Vedeți și: tămâia în glosarul PREMIEREPEAU.
Vedeți și: manualul de parfumerie al lui al-Kindi din secolul al IX-lea
La PREMIEREPEAU, această materie primă se regăsește în Albâtre Sépia. Șapte extrait de parfum de 20%, o colecție. DISCOVERY SET le conține pe toate șapte în mostre de 2 ml.
