Pe la secolul al XI-lea e.n., în China dinastiei Song, un cărturar pe nume Chen Jing s-a apucat să adune tot ce se știa despre incens. Nu tot ce știa el, deși știa mult, ci tot ce exista. A strâns formule de la unsprezece autori anteriori, unele vechi de secole, și le-a organizat într-un singur manual cuprinzător. Rezultatul este Chen Shi Xiang Pu, „Manualul de incens al familiei Chen”, o culegere de aproximativ patru sute de formule aromatice: amestecuri compuse de incens, aromate dintr-un singur ingredient, metode de prelucrare a materiilor prime, tehnici de ardere și de apreciere a incensului, plus instrucțiuni detaliate pentru amenajarea încăperilor în care trebuie savurat mirosul.
11 minute de lectură
Patru sute de formule. În istoria occidentală a parfumeriei, cea mai veche culegere comparabilă este Kitab Kimiya al-Itr wa al-Tas'idat (Cartea chimiei parfumului și a distilării), scrisă în secolul al IX-lea de polihistorul arab al-Kindi. Cartea cuprinde aproximativ 107 formule. Opera lui al-Kindi este pe drept celebră. Ea stă la temelia științei parfumeriei arabe, un catalog sistematic de ingrediente, metode și preparate finite, care a fixat regulile artei pentru generațiile următoare. Culegerea lui Chen Jing este însă de aproape patru ori mai mare. Instrucțiunile ei tehnice sunt mai detaliate, iar gama de categorii aromatice este mai largă. Și, cu toate acestea, este aproape necunoscută în afara cercurilor de specialitate ale sinologilor și ale istoricilor culturii materiale chineze.
Uitarea nu se datorează hazardului care păstrează unele texte și le pierde pe altele. Chen Shi Xiang Pu nu este un text pierdut și apoi redescoperit. Nu s-a pierdut niciodată. Se păstrează în tradiția manuscrisă chineză, iar cărturarii chinezi îl citează de secole. În China nu este obscur. Este obscur în Occident, pentru că istoria occidentală a parfumeriei, oricât ar pretinde că e universală, urmează o linie geografică anume: Egipt, Grecia, Roma, Arabia, Franța. China rămâne în afara ei. Faptul că a dezvoltat o cultură aromatică paralelă, la fel de elaborată sau mai elaborată, consemnată într-un corpus de texte neobișnuit de amplu, nu a contat aproape deloc în povestea pe care cultura occidentală a parfumului o spune despre sine.
Dinastia Song și cultura cunoscătorilor
Dinastia Song (între 960 și 1279 e.n.) a fost, probabil, perioada în care cultura chineză a atins cea mai mare finețe. A fost o civilizație de cunoscători. Poezia, pictura, caligrafia, ceramica, ceaiul și incensul au fost ridicate la rangul unor arte de o subtilitate rară, practicate nu doar de artiști și de călugări, ci și de elita instruită, ca mod de viață de zi cu zi. Literații Song, clasa de funcționari cărturari care guverna imperiul și îi definea cultura, au dezvoltat ceea ce s-ar putea numi o estetică a atenției: o cultivare sistematică a simțurilor ca instrumente ale percepției intelectuale și spirituale.
Incensul ocupa un loc central în această cultură. Era una dintre „cele patru arte ale literaților”, alături de ceai, de aranjamentele florale și de sulurile agățate pe perete. Se aștepta ca biroul unui gentleman din epoca Song să aibă un arzător de incens, iar alegerea incensului, a compoziției lui, a felului în care ardea și a vasului în care ardea era o chestiune de gust, cântărită la fel de atent ca alegerea cernelii sau a hârtiei. Aprecierea incensului nu era pasivă. Cerea discernământ activ: recunoașterea ingredientelor, evaluarea amestecurilor, dezbaterea meritelor diferitelor compoziții. Era, în sens strict, o artă de cunoscător, identică prin structura ei intelectuală cu degustarea vinului sau a ceaiului, dar aplicată fumului.
În această cultură și-a alcătuit Chen Jing manualul. Nu era un inovator în sens romantic, nu era un geniu singuratic care creează din nimic. Era un sistematizator, un compilator, un cărturar a cărui contribuție a fost să adune, să organizeze și să păstreze cunoașterea acumulată de-a lungul secolelor. Cei unsprezece autori pe care se sprijină aparțin unei tradiții care urcă până în dinastia Tang (între 618 și 907 e.n.), poate și mai departe: epoca în care călugărul orb Jianzhen a dus cunoașterea chineză despre incens în Japonia. Unele dintre lucrările lor s-au păstrat independent, altele se cunosc numai din citatele lui Chen Jing. Chen Shi Xiang Pu este în același timp culegere și arcă: păstrează formule care altfel s-ar fi putut pierde.
Formule precise, nu sugestii vagi
Conținutul tehnic al manualului impresionează prin precizie și prin finețe. Formulele nu sunt sugestii vagi. Sunt rețete exacte, care indică ingredientele după nume și calitate, proporțiile după greutate, prelucrarea pas cu pas și condițiile de ardere după tehnică. O formulă tipică poate cere lemn de agar de o calitate anume, măcinat la o finețe anume, apoi lemn de santal tăiat în așchii și uscat, mosc măsurat cu precizie, camfor de borneol (o substanță aromatică cristalină extrasă din arborii Dryobalanops din Asia de Sud-Est), cuișoare măcinate și un liant, de obicei miere sau pastă de prune, care ține amestecul laolaltă. Ingredientele se combină într-o ordine precisă, se modelează în pastile, bețișoare sau spirale, apoi se lasă să se matureze, uneori săptămâni sau luni, înainte de ardere.
Indicația privind maturarea contează. Ca la prepararea egipteană a kyphi, unde perioada de macerare lasă ingredientele să reacționeze între ele și să dea compuși aromatici noi, meșterii de incens din epoca Song înțelegeau că timpul este un ingredient. Un incens proaspăt amestecat era considerat neterminat. Aromele, ca să folosim un termen pe care contemporanii lui Chen Jing l-ar fi recunoscut, aveau nevoie de timp ca să se lege între ele. Nu este înțelepciune populară. Este chimie empirică, descoperită prin secole de practică: reacțiile lente dintre compușii volatili la temperatura ambiantă produc molecule noi, esteri și alți produși de reacție, care adaugă complexitate și unitate amestecului finit. Parfumierii de azi numesc acest proces „maturare”. Meșterii Song îl numeau „odihna parfumului”. Fenomenul este același.
Manualul lui Chen Jing merge însă dincolo de formule. Conține instrucțiuni detaliate despre felul în care se arde corect incensul, iar ele arată o finețe tehnică fără echivalent în parfumeria occidentală până în epoca modernă.
Căldura indirectă și arta subtilității
Cea mai însemnată dintre aceste tehnici este căldura indirectă. În tradițiile occidentală și arabă, incensul se arde de obicei direct pe jar. Compușii aromatici se eliberează rapid și adesea aspru, amestecați cu produșii acri ai arderii: carbon, gudron și particule de fum. Mirosul este puternic, dar grosolan. Notele de vârf, delicate, sunt distruse de temperatura ridicată, iar profilul aromatic este dominat de baza grea și afumată.
Chinezii din epoca Song procedau altfel. Chen Jing descrie, iar autorii dinaintea lui o descriseseră deja, o tehnică în care între incens și jar se așază o plăcuță de argint sau de mică. Jarul se îngroapă într-un strat de cenușă fină, iar temperatura se reglează după adâncimea la care e îngropat. Plăcuța de mică sau de argint stă deasupra cenușii, iar incensul, o bucată mică de lemn de agar sau o pastilă de incens compus, se pune pe plăcuță. Plăcuța încălzește incensul blând, iar compușii lui volatili se evaporă fără ardere. Nu există flacără. Nu există fum. Există doar mirosul, eliberat la o temperatură controlată, care păstrează toată complexitatea profilului aromatic.
Aceasta nu este ardere. Este sublimare, sau mai exact evaporare controlată. Principiul este același ca la încălzitoarele electronice de incens de azi și la dispozitivele de lux pentru savurarea lemnului de agar, apărute pe piață în ultimii ani. Chen Jing documenta însă o tehnică pe care secolele o rafinaseră deja când și-a alcătuit manualul. Literații Song nu o priveau ca pe o noutate. O socoteau singura cale civilizată de a aprecia incensul. Arderea directă pe jar era considerată grosolană, potrivită poate pentru un ritual de templu, unde conta volumul mai mult decât subtilitatea, dar nu pentru biroul unui gentleman, unde tot rostul era discernământul, capacitatea de a percepe și de a evalua cele mai fine nuanțe ale unei materii aromatice.
Controlul temperaturii este esențial. Fiecare compus volatil se evaporă la altă temperatură. Cele mai ușoare și mai delicate note de vârf (citrice, florale, verzi) se volatilizează la temperaturi mai joase. Moleculele mai grele (note lemnoase, balsamice, animalice) cer mai multă căldură. Reglând adâncimea jarului în cenușă, deci temperatura plăcuței de mică, cel care ardea incensul putea hotărî ce compuși se eliberează și în ce ordine. Este, în esență, o formă primitivă, dar eficientă, de evaporare fracționată, același principiu pe care parfumierul de azi îl folosește când urmărește în timp un parfum pe o bandeletă de hârtie, aici aplicat unor materii aromatice solide, nu unor soluții pe bază de alcool.
Manualul lui Chen Jing descrie aceste raporturi de temperatură. Nu în limbajul chimiei moderne, evident, ci în termeni practici, empirici: atât jar, îngropat la această adâncime, pentru acest fel de incens, dă această calitate a mirosului. Dacă e prea cald, lemnul de agar se pârlește și capătă o notă amară și acră, care îi acoperă dulceața subtilă. Dacă e prea puțină căldură, mirosul rămâne slab, incomplet, incapabil să se desfășoare pe deplin. Temperatura potrivită dă ceea ce vocabularul epocii Song descrie ca pe un miros care „respiră”, care se schimbă în timp, care se desfășoară în straturi și care umple o încăpere fără s-o năpădească.
Amenajarea încăperii ca arhitectură olfactivă
Manualul tratează și amenajarea încăperilor. Este poate latura cea mai neașteptată a operei lui Chen Jing și cea care deosebește cel mai limpede cultura incensului din epoca Song de orice echivalent occidental. Chen Shi Xiang Pu conține instrucțiuni pentru spațiul fizic în care incensul trebuie apreciat: dimensiunile camerei, materialul pereților, înălțimea tavanului, așezarea ferestrelor, controlul curenților de aer.
Logica este simplă și întru totul corectă. Percepția mirosului depinde de volumul de aer în care se dispersează moleculele aromatice, de viteza de circulație a aerului, de umiditate și de temperatura ambiantă. O cameră mare și cu curenți răspândește mirosul repede, iar una mică și închisă ermetic îl concentrează până la saturație, punctul în care simțul olfactiv se adaptează și încetează să-l mai perceapă. Încăperea ideală, în descrierea lui Chen Jing, are dimensiuni medii, ventilație controlată (o fereastră care se poate deschide sau închide), umiditate relativ ridicată (literații Song țineau adesea în birouri vase cu apă sau paravane cu plante) și cât mai puține mirosuri concurente. Arzătorul se așază la o înălțime și la o distanță anume de cel care apreciază incensul, astfel încât coloana de aer cald care urcă, purtând compușii volatili, să treacă prin zona de respirație la o concentrație optimă.
Se recunoaște aici un design interior pus în slujba mirosului. Literații Song proiectau încăperile așa cum proiectează un inginer acustician o sală de concerte: pentru a optimiza percepția senzorială căreia îi este destinat spațiul. Paralela cu încăperile pentru ceremonia japoneză a incensului, spațiile kodo, formalizate cu câteva secole mai târziu sub influența modelelor chineze, este directă. Instrucțiunile lui Chen Jing sunt însă anterioare momentului în care kodo s-a formalizat în Japonia și sunt, în documentele păstrate, cea mai veche abordare sistematică cunoscută a amenajării spațiului fizic pentru aprecierea mirosurilor.
Al-Kindi și Chen Jing: două culegeri paralele
Culegerea lui al-Kindi și cea a lui Chen Jing au fost alcătuite la aproximativ un secol distanță, la capetele opuse ale continentului asiatic, fără nicio dovadă de influență reciprocă. Ambele sunt texte fondatoare. Ambele fixează cunoștințe acumulate de-a lungul secolelor. Ambele sunt lucrări de compilație, nu de invenție. Dar cele 107 formule ale lui al-Kindi sunt citate în orice istorie generală a parfumului, în orice expoziție de muzeu, în orice conferință academică despre originile parfumeriei. Cele aproximativ 400 de formule ale lui Chen Jing nu sunt. Nu sunt citate pentru că nu sunt cunoscute.
Manualele de incens din epoca Song, dintre care cel al lui Chen Jing este cel mai cuprinzător, dar departe de a fi singurul (altele sunt Xin Zuan Xiang Pu de Yan Bozhao și Xiang Sheng de Ye Tinggui), alcătuiesc un corpus de literatură aromatică mai vast și mai detaliat decât orice s-a produs în lumea arabă sau în Europa înainte de secolul al XVIII-lea. Afirmația nu e controversată printre specialiștii în cultura materială chineză. Este pur și simplu un fapt care nu a trecut granițele dintre discipline. Manualele Song sunt scrise în chineza clasică, sunt studiate în sinologie și rămân invizibile pentru istoria occidentală a parfumului, care urmează o linie geografică anume: Egipt, Arabia, curțile parfumate ale Franței. China se dezvoltă în paralel, nu în succesiune, iar includerea ei ar complica povestea liniară până la a o face de nerecunoscut. De aceea este lăsată deoparte.
Chen Jing merită mai mult. Nu canonizare, nici ridicarea romantică la rangul de geniu neînțeles. A fost, după toate dovezile, exact ceea ce sugerează opera lui: un cărturar atent și metodic, care a înțeles că cunoașterea este fragilă și că a compila înseamnă a păstra. Cei unsprezece autori ale căror lucrări le-a adunat s-ar fi putut pierde. Cele aproximativ 280 de formule, fiecare rezultat al unor ani sau decenii de rafinare empirică făcută de practicanți anonimi, s-ar fi putut risipi și uita. El le-a făcut carte. Cartea a supraviețuit. Cunoașterea pe care o conține, adică rețete, tehnici, principii de amenajare a încăperilor, metode de control al temperaturii și criterii estetice pentru evaluarea calității aromatice, este unul dintre cele mai bogate documente din istoria mondială a parfumului.
Occidentul nu a auzit niciodată de ea. Nu este vina lui Chen Jing. Este a noastră.
Ascultarea unei singure bucăți de lemn de agar
Mai merită notat un detaliu. Printre tehnicile pe care Chen Jing le descrie se află o metodă de a aprecia mirosul unei singure bucăți de lemn de agar. Un mic fragment de jinko de calitate superioară se pune pe o plăcuță de mică, deasupra jarului îngropat, într-un arzător de ceramică făcut anume. Practicantul ia arzătorul în ambele palme, o duce la nas și inspiră lent. Căldura jarului îngropat, reglată prin adâncimea cenușii, încălzește plăcuța de mică exact cât să înceapă să volatilizeze moleculele de la suprafața lemnului de agar. Mirosul se schimbă din minut în minut, pe măsură ce temperatura crește treptat și se eliberează straturi tot mai adânci din profilul volatil al lemnului. O singură bucată de lemn de agar fin, apreciată astfel, poate ține atenția o oră sau mai mult.
Aceasta nu înseamnă a arde incens în sensul occidental obișnuit. Este o lectură olfactivă atentă, la fel de deliberată ca examinarea unui sul de caligrafie sau ca sorbirea lentă a unui ceai ales. Practicantul nu primește pasiv un miros. Îl cercetează activ, îi urmărește evoluția în timp, o practică ce cere contrariul oboselii olfactive, notează tranzițiile, evaluează coerența progresiei și o compară în minte cu alte bucăți de lemn de agar întâlnite cu alte ocazii. Este arta cunoscătorului în sensul cel mai exigent al cuvântului: cultivarea unei facultăți senzoriale instruite, pusă să deosebească gradele de calitate.
Chen Jing a consemnat această practică în secolul al XI-lea. Ea se păstrează și astăzi, în China, în Japonia, în Taiwan, în comunități de pasionați de incens care practică metoda cu aceeași seriozitate pe care oenofilii o pun în vin, iar audiofilii în muzica înregistrată. Arzătoarele sunt mai fine. Lemnul de agar este mai scump (și mai amenințat, căci arborii Aquilaria sunt supuși unei presiuni severe din cauza exploatării excesive în Asia de Sud-Est). Dar metoda este a lui Chen Jing, sau mai degrabă metoda pe care a consemnat-o, una deja veche pe vremea când a pus-o pe hârtie.
Patru sute de formule. O tehnică de control al temperaturii cu ajutorul cenușii. Instrucțiuni pentru a proiecta o încăpere în jurul unui miros. Un cărturar atent, care a scris totul pentru ca cei de după el să știe ce învățaseră cei dinaintea lui. Fumul urcă în China de foarte multă vreme. Chen Jing s-a îngrijit ca manualul să poată fi citit în continuare.
Șapte extraits la 20%, o colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate șapte, în mostre de 2 ml.
