Pe un deal din sudul Ciprului, lângă satul Pyrgos, pământul a înghițit un secret și l-a păstrat patru mii de ani. În 2003, arheologa italiană Maria Rosaria Belgiorno, care lucra sub egida Misiunii Arheologice Italiene din Cipru, a descoperit ruinele unei unități de producție a parfumurilor, datată în jurul anului 1850 î.Hr. Nu era un simplu atelier, ci un complex industrial: peste 4.000 de metri pătrați de spații de producție, cu mai mult de șaizeci de vase de distilare, boluri de amestecat, pâlnii, chiupuri de lut pentru depozitare și flacoane de parfum. Toate rămăseseră in situ, iar multe mai păstrau reziduuri ale substanțelor aromatice prelucrate în ele.
10 minute de lectură
Un cutremur a distrus unitatea dintr-o singură lovitură și a îngropat-o sub dărâmături atât de repede, încât tot ce era înăuntru a rămas înghețat în plină producție. Instalațiile de distilare aveau încă reziduuri în bazine. Vasele de amestecat conțineau preparate gata combinate. Chiupurile de depozitare adăposteau materii prime care așteptau să fie prelucrate. Flacoanele păstrau produse finite. Cutremurul a pus capăt activității și, tocmai prin asta, a conservat-o. Belgiorno a numit locul un Pompei arheologic al parfumeriei: imaginea unei industrii întregi în clipa distrugerii ei.
Consecințele sunt neobișnuite. Unitatea arată că se produceau simultan cel puțin paisprezece preparate aromatice diferite. Aparatul de distilare, un sistem de vase de lut legate între ele, făcut să capteze substanțele volatile cu ajutorul aburului și al condensării, este cea mai veche instalație de distilare atestată arheologic. Este mai vechi cu aproximativ 2.600 de ani decât alambicul din tradiția arabă. Pune sub semnul întrebării povestea standard, repetată în aproape orice istorie a parfumeriei, potrivit căreia distilarea ar fi o invenție arabă din Evul Mediu timpuriu. Și așază Ciprul, nu Arabia, nu Egiptul, nu Mesopotamia, în centrul celei mai vechi producții de parfum la scară industrială cunoscute.
Pyrgos-Mavroraki și săpăturile din Cipru
Situl se numește Pyrgos-Mavroraki și se găsește în districtul Limassol din sudul Ciprului, pe versanții de jos ai munților Troodos. Fermierii din zonă știau de zeci de ani că în ogoarele arate ies la suprafață fragmente de ceramică veche. Totuși, nu s-au făcut săpături sistematice până când Belgiorno a început lucrul, la începutul anilor 2000, în cadrul unui studiu mai amplu despre siturile de prelucrare a cuprului din epoca bronzului din regiune. Ciprul era una dintre principalele surse de cupru ale Mediteranei antice. Chiar numele insulei ar putea veni de la cuvântul grecesc pentru acest metal. Belgiorno se aștepta să găsească ateliere de metalurgie. A găsit parfum.
Săpăturile, desfășurate între 2003 și 2007, au scos la iveală un complex de încăperi legate între ele și de spații de lucru în aer liber, organizate în jurul unei zone centrale de prelucrare. Arhitectura era funcțională, nu monumentală: fundații de piatră, ziduri de chirpici, acoperișuri plate, construcția practică a unui atelier, nu a unui templu sau a unui palat. Încăperile se deosebeau prin funcție. Unele adăposteau vase mari de depozitare, pithoi, pentru materiile prime în cantități mari. Altele găzduiau aparatul de distilare. Altele conțineau vase mai mici, boluri, pistile și suprafețe de amestecat, potrivite pentru combinarea preparatelor aromatice. Planul sugerează o împărțire a muncii: depozitarea materiilor prime, prelucrarea, amestecarea și ambalarea se făceau în spații separate, legate printr-un flux care muta materialele de la o etapă la alta.
Datarea s-a stabilit pe baza tipologiei ceramicii și a analizei cu radiocarbon a reziduurilor organice. Unitatea a funcționat în epoca bronzului mijlociu, în jurul anului 1850 î.Hr., și a fost distrusă de un seism care poate fi corelat cu activitatea seismică cunoscută a regiunii din acea perioadă. Stratul de distrugere era curat și complet: zidurile s-au prăbușit spre interior, materialele acoperișului au căzut peste mesele de lucru, iar conținutul rafturilor și al meselor a fost îngropat pe loc. Nu există urme de abandonare treptată, de jaf sau de refolosire după distrugere. Situl a fost sigilat de dezastru și a rămas neatins până în secolul al XXI-lea.
Cel mai vechi aparat de distilare cunoscut
Aparatul de distilare este cea mai importantă descoperire. Echipa lui Belgiorno a identificat un sistem format din patru vase de lut legate între ele, așezate într-o succesiune. Primul vas, o oală mare sau un bazin, servea drept cazan: conținea apă și plante și era pus peste o groapă cu foc. Aburul care urca din apa încălzită și din plante trecea printr-un canal într-un al doilea vas, unde începea să se răcească. Un al treilea vas, legat de al doilea, oferea o suprafață suplimentară de răcire. Lichidul condensat, cu compușii aromatici volatili extrași din plantă, se aduna într-un al patrulea vas, receptorul.
În principiu, este o instalație de distilare. Nu una modernă: îi lipsesc capacul etanș, condensatorul spiralat și precizia tehnică a vasului florentin. Dar principiul de funcționare e același: se încălzește un amestec de apă și plante aromatice, se captează aburul care urcă, se răcește și se strânge condensatul. Condensatul conține compușii volatili care alcătuiesc uleiul esențial al plantei, amestecați cu apă. Procesul se numește în parfumeria modernă hidrodistilare și se folosește și azi pentru uleiurile esențiale de lavandă, de rozmarin și de zeci de alte plante.
Istoria standard a distilării atribuie invenția ei chimiștilor arabi din secolele al VIII-lea și al IX-lea d.Hr. Alambicul, instalația caracteristică alchimiei arabe, este atribuit în mod tradițional lui Jabir ibn Hayyan (cunoscut în Occidentul latin drept Geber), care a lucrat la Bagdad la sfârșitul secolului al VIII-lea. Perfecționările ulterioare sunt puse pe seama lui al-Razi (Rhazes), în secolul al IX-lea, și a lui Avicenna (Ibn Sina), în secolele al X-lea și al XI-lea. Kitab al-Qanun fi al-Tibb (Canonul medicinei) al lui Avicenna este adesea citat drept primul text care descrie distilarea uleiurilor esențiale, în special a apei de trandafiri.
Aparatul de la Pyrgos este mai vechi decât toate acestea cu aproximativ 2.600 de ani. Asta nu înseamnă că chimiștii arabi nu au fost inovatori. Au fost. Alambicul a adus un progres tehnologic substanțial față de sistemul rudimentar de oale legate de la Pyrgos: era mai eficient, mai ușor de controlat și producea distilate de puritate mai mare. Dar principiul, folosirea căldurii și a condensării pentru a extrage compușii aromatici volatili din plante, nu este o invenție arabă. Este o invenție din epoca bronzului, apărută independent în Cipru (și poate în alte locuri, pentru că lipsa dovezilor de pe alte situri nu dovedește lipsa tehnicii), cu peste două milenii înainte de nașterea lui Jabir ibn Hayyan.
Belgiorno și-a publicat descoperirile în mai multe locuri, între care rapoartele Misiunii Arheologice Italiene din Cipru, dar și articole și comunicări la conferințe, între 2003 și 2007. Concluziile au fost primite cu interes, dar și cu prudența obișnuită față de afirmațiile care contestă cronologii stabilite. Unii specialiști s-au întrebat dacă vasele legate între ele chiar funcționau ca instalație de distilare sau serveau altor scopuri. Belgiorno a răspuns prin arheologie experimentală: au fost construite replici ale aparatului de la Pyrgos și folosite pentru distilarea plantelor aromatice. Au funcționat. Replicile au produs distilate aromatice din aceleași materii vegetale ale căror reziduuri au fost găsite pe sit.
Paisprezece substanțe aromatice identificate prin GC-MS
Analiza reziduurilor este a doua descoperire majoră. Probele prelevate din vase, boluri, flacoane și suprafețe de lucru au fost analizate prin cromatografie de gaze cuplată cu spectrometrie de masă (GC-MS), tehnica standard pentru identificarea compușilor organici în context arheologic. Analiza a identificat semnături chimice compatibile cu cel puțin paisprezece substanțe aromatice diferite: coriandru, bergamotă (sau o specie de citrice cu un profil volatil asemănător), dafin, mirt, lavandă, rozmarin, rășină de pin și alte câteva a căror identificare botanică exactă este încă în studiu.
Paisprezece produse fabricate în același timp sunt un număr remarcabil. Nu e vorba de o producție casnică, ci de una organizată și diversificată, cu acces la mai multe lanțuri de aprovizionare cu plante și cu capacitatea tehnică de a le prelucra în paralel. Cei care conduceau unitatea de la Pyrgos nu făceau un singur lucru. Făceau multe, probabil pentru piețe, utilizări sau clienți diferiți. Unele preparate erau probabil medicinale (coriandrul și dafinul au aplicații terapeutice bine documentate în farmacopeea mediteraneană antică). Altele erau probabil cosmetice sau rituale. Diversitatea produselor indică o piață, iar piața presupune comerț.
În epoca bronzului mijlociu, Ciprul era un nod al rețelei de schimburi din Mediterana. Cuprul insulei se vindea în tot estul Mediteranei și ajungea în Egipt, în Levant și în Marea Egee. Corăbiile care transportau lingouri de cupru duceau și alte mărfuri: ceramică, textile, alimente și, după cât se vede acum, parfum. Aceeași logică avea să susțină mai târziu drumul tămâii prin Arabia. Amplasarea unității de la Pyrgos pe coasta de sud a Ciprului, aproape de porturile care deserveau comerțul cu cupru, se potrivește cu o producție orientată spre export. Cele paisprezece produse nu erau probabil consumate toate pe loc. Se fabricau pentru a fi vândute în aceleași rețele care distribuiau cuprul cipriot curților regale și templelor din Orientul Apropiat antic.
Cine a condus această unitate din epoca bronzului
Cine conducea unitatea? La această întrebare arheologia nu poate răspunde cu certitudine, iar sinceritatea acestei recunoașteri face parte din importanța sitului. La Pyrgos-Mavroraki nu există inscripții. Nu există nume. Nu există tăblițe administrative, ca acelea găsite pe siturile contemporane din Mesopotamia și Egipt. Cei care au condus cea mai veche fabrică de parfum cunoscută din lume rămân anonimi. Știm ce făceau, cum făceau și aproximativ când. Nu știm cine erau.
Anonimatul acesta e el însuși o lecție. Istoria parfumeriei, așa cum se povestește de obicei, este o istorie a unor oameni cu nume: preoți anume, alchimiști anume, parfumieri anume, ale căror identități au fost consemnate pentru că slujeau regi, temple sau întreprinderi comerciale destul de mari ca să lase urme scrise. Unitatea de la Pyrgos este însă mai veche decât folosirea pe scară largă a scrisului în Cipru. Scrierea cipro-minoică, cel mai vechi sistem de scriere cunoscut de pe insulă, nu este atestată decât în jurul anului 1500 î.Hr., la trei secole după cutremurul care a distrus atelierele de parfum. Oamenii de la Pyrgos trăiau într-o societate fără scris, sau cel puțin într-una în care scrisul nu ajunsese încă în sectorul industrial. Numele lor nu au fost niciodată notate. Cunoștințele se transmiteau oral și prin ucenicie, mâini care îndrumau mâini deasupra aparatului, nasuri care îndrumau nasuri deasupra condensatului.
Nu e un mod de transmitere exotic sau rar. Așa s-au transmis cele mai multe cunoștințe tehnice, în cea mai mare parte a istoriei omenirii. Scrisul este excepția, nu regula. Marea majoritate a realizărilor tehnice ale oamenilor, în agricultură, în metalurgie, în producția de textile, în construcții, în gătit și în parfumerie, au fost create și perfecționate de oameni care nu au scris niciodată un cuvânt. Cei de la Pyrgos fac parte din această majoritate tăcută. Au construit o unitate de producție de 4.000 de metri pătrați. Au dezvoltat tehnologia distilării. Au întreținut lanțuri de aprovizionare pentru cel puțin paisprezece plante diferite. Au produs preparate aromatice de o calitate și într-o cantitate suficiente pentru a susține un comerț de export. Și nu au lăsat nicio mărturie despre ei înșiși, în afară de lucrurile pe care le-au făcut și de spațiile în care le-au făcut.
Afrodita, Ciprul și cultul parfumului
Legătura dintre unitatea de la Pyrgos și relația mai largă a Ciprului cu Afrodita merită amintită, dar cere prudență. În mitologia greacă, Ciprul este locul de naștere al Afroditei, zeița iubirii și a frumuseții, care, potrivit Teogoniei lui Hesiod, a răsărit din spuma mării lângă coasta Pafosului. Cultul Afroditei de la Pafos, în vestul Ciprului, era unul dintre cele mai importante din lumea greacă antică și folosea din belșug substanțe aromatice: uleiuri pentru ungere, tămâie și ofrande parfumate. Asocierea de mai târziu a Ciprului cu parfumul și cu frumusețea este bine documentată: insula era cunoscută ca sursă de substanțe aromatice, iar cultul Afroditei era impregnat de ritualuri parfumate.
Belgiorno a remarcat legătura sugestivă dintre industria de parfum din epoca bronzului de la Pyrgos și asocierea mitologică și cultică de mai târziu a Ciprului cu frumusețea parfumată. A fost atentă să nu exagereze această legătură. Unitatea de la Pyrgos datează din jurul anului 1850 î.Hr., cu mult înainte ca cultul Afroditei să capete forma greacă (cristalizată la începutul mileniului I î.Hr., probabil pe baza unor tradiții mai vechi ale zeițelor din Orientul Apropiat, în special cultul Astartei). O filiație directă de la Pyrgos la Pafos nu poate fi dovedită. Dar argumentul indirect e convingător: Ciprul producea parfum la scară industrială cu o mie de ani înainte ca grecii să-l numească insula zeiței frumuseții. Mitologia ar putea păstra amintirea unei realități economice: o insulă care mirosea a substanțe aromatice distilate, pentru că atelierele ei le produceau cu zecile de litri.
Cronologia parfumeriei, rescrisă
Semnificația mai largă a sitului Pyrgos-Mavroraki stă în ceea ce face cu cronologia. Înainte de aceste săpături, istoria obișnuită a parfumeriei începea într-unul din două locuri: Egiptul antic (unde tămâia din temple și unguentele cosmetice sunt atestate din mileniul al III-lea î.Hr.) sau Mesopotamia antică (unde tăblița cuneiformă a lui Tapputi-Belatekallim, o parfumieră din Babilonia, în jurul anului 1200 î.Hr., este citată adesea drept cel mai vechi nume de parfumier cunoscut, alături de Thyestes din Pylos, din lumea miceniană). Distilarea era plasată ferm în epoca de aur islamică. Industria europeană a parfumurilor era înțeleasă ca un import din lumea arabă, sosit prin Spania, Sicilia și cruciade.
Pyrgos nu răstoarnă în întregime această relatare, dar introduce în mijlocul ei un fapt uriaș și derutant. Producția de parfum la scară industrială, cu tehnologie de distilare, era în plină desfășurare în Cipru în 1850 î.Hr. Este aproximativ epoca Regatului Mijlociu din Egipt și a perioadei vechi-babiloniene din Mesopotamia. Cu șase sute de ani înainte de Tapputi-Belatekallim. Cu trei mii de ani înainte de marii parfumieri din Grasse. Oamenii de la Pyrgos nu aveau nume, nici tradiție literară, nici patroni instituționali ale căror arhive să le fi păstrat munca pentru posteritate. Au fost îngropați de un cutremur și uitați.
Încă un detaliu. Printre artefactele recuperate de echipa lui Belgiorno se aflau flacoane de parfum mici și elegante, unele cu urme din conținutul inițial. Nu sunt recipiente rudimentare. Sunt modelate cu grijă, bine arse, finisate cu o măiestrie care arată că erau făcute pentru a fi văzute și ținute în mână de oameni atenți la estetică. Sunt ambalaj. Cineva de la Pyrgos-Mavroraki, acum patru mii de ani, a înțeles că parfumul nu este doar un miros, ci și un obiect, că flaconul contează, că a primi și a deschide un flacon cu ceva parfumat face parte din ceea ce se vinde.
Șaizeci de instalații de distilare. Paisprezece preparate. O forță de muncă anonimă. Ambalaj gândit să mulțumească ochiul și mâna. Un model de afaceri care lega lanțurile de aprovizionare cu plante de rutele comerciale maritime. Toate prinse într-o clipă de violența indiferentă a pământului și toate în așteptare, sub solul cipriot, timp de patru milenii, până când un arheolog italian care căuta cupru a găsit parfum.
Cei de la Pyrgos nu au știut niciodată că fac istorie. Făceau marfă. Cutremurul a transformat-o în istorie. Iar istoria rescrie ce credeam că știm despre când, unde și cine a practicat primul, la scară largă, arta de a extrage mirosul din lumea materială.
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET conține toate cele șapte parfumuri, în mostre de 2 ml.
