În secolul al V-lea sau al IV-lea î.Hr., un om pe nume Megallus a făcut un parfum. Parfumul s-a numit megalleion, după creatorul lui, ceea ce spune ceva despre felul în care grecii antici înțelegeau marca: produsul era omul, iar omul era produsul. Nu știm unde s-a născut Megallus. Nu știm când a murit. Nu știm cum arăta, cine era familia lui, dacă era avut sau sărac înainte ca parfumul să-l facă faimos și nici ce s-a ales de el după ce l-a ajuns faima. Știm că a creat un parfum atât de scump, atât de răspândit și atât de prezent în cultura vremii, încât autorii de comedii i-au folosit numele ca poantă, filosofii i-au discutat formula ca studiu de caz în teoria compoziției, iar enciclopediștii i-au consemnat rețeta la patru secole după ce trăise. Numele lui a supraviețuit mai mult decât al majorității regilor epocii. Iar după 2.400 de ani, încă nu ne putem pune de acord de unde era.
11 minute de lectură
Sursele despre Megallus sunt risipite pe parcursul mai multor secole de literatură greacă și romană și nu se potrivesc întru totul între ele. Pentru lumea antică, asta e normal. Informația se transmitea oral, se copia de mână, era rezumată de autori de mai târziu care aveau acces la texte pe care noi nu le mai avem și trecea prin interesele și părtinirile fiecărui intermediar. Ce a rămas nu este o biografie, ci o constelație de trimiteri, fiecare cu un fragment dintr-o imagine care nu va putea fi niciodată alcătuită pe deplin.
Cele mai vechi trimiteri la Megallus și la
Cele mai vechi trimiteri la Megallus și la parfumul lui se întâlnesc în comedia ateniană. Aristofan, cel mai mare dintre autorii de comedii atice, activ la sfârșitul secolului al V-lea î.Hr., face trimiteri la parfumuri și la parfumieri pe care cercetătorii le-au legat de tradiția megalleion. Mai direct, autorii de comedii Ferecrate și Stratis, contemporani sau aproape contemporani cu Aristofan, l-au pomenit pe Megallus pe nume în piesele lor. Fragmentele păstrate sunt exact asta, fragmente: citate scurte transmise de autori de mai târziu care le-au reținut în scopuri lexicografice sau enciclopedice. Piesele în sine sunt pierdute. Fragmentele ne spun însă un lucru esențial: Megallus era destul de faimos, iar parfumul lui destul de ușor de recunoscut, încât un autor putea strecura numele lui într-o comedie și se putea aștepta ca publicul să râdă.
Asupra acestui lucru merită insistat. Comedia greacă antică se juca la sărbători publice, în fața a mii de spectatori. Trimiterile trebuiau să fie înțelese pe loc. Nu exista timp pentru explicații, nici note de subsol, nici caiete de program. Când Ferecrate sau Stratis îl pomeneau pe Megallus, fiecare om din Teatrul lui Dionysos știa despre cine e vorba. Omul care face parfumul scump. Numele era o scurtătură culturală, așa cum un comedian de azi poate pomeni o marcă de lux fără să explice ce vinde. Toată lumea știa deja.
Contează și natura acestor trimiteri. Nu erau respectuoase. Comedia greacă era satirică, deocheată și necruțătoare. Să fii numit într-o comedie însemna să fii destul de important încât să fii luat în derâdere. Glumele, în măsura în care le putem reconstitui din fragmentele păstrate, se legau de extravaganța parfumului megalleion, de prețul lui și de felul de om care cheltuia bani pe el. Schema e ușor de recunoscut: aceeași cultură care consuma parfumul din belșug îl și lua în râs. Comedianul și cumpărătorul erau adesea aceeași persoană.
Cea mai amănunțită relatare păstrată despre megalleion
Cea mai amănunțită relatare păstrată despre compoziția parfumului megalleion îi aparține lui Teofrast, care îl discută în tratatul „Peri Osmon”, cunoscut în latină sub numele „De Odoribus” și în română drept „Despre mirosuri”. Teofrast a fost elevul lui Aristotel și urmașul lui la conducerea Liceului din Atena. A trăit între aproximativ 371 și 287 î.Hr., adică la câteva decenii până la un secol după Megallus. Discuția lui despre megalleion face parte dintr-o analiză mai largă a compoziției parfumurilor și este, ca de obicei la el, sistematică.
Potrivit lui Teofrast, megalleion se făcea din rășină arsă (a cărei identitate exactă este disputată, dar probabil o formă de smirnă sau de bdeliu), casia, scorțișoară și smirnă, macerate într-o bază de ulei. Procesul presupunea încălzirea rășinii până se carboniza parțial, apoi amestecarea ei cu celelalte materii aromatice în ulei și lăsarea amestecului la macerat. Arderea rășinii este un detaliu esențial. Ea sugerează că caracterul parfumului megalleion se datora în parte produșilor de piroliză, moleculele complexe care se formează când o materie organică este supusă căldurii fără ardere completă. Parfumul ar fi căpătat astfel o calitate afumată, adâncă și rășinoasă, deosebită de parfumurile florale și ierboase, mai ușoare, care circulau și ele în Mediterana antică.
Teofrast folosește megalleion ca exemplu când discută despre felul în care parfumurile se schimbă în timp și despre felul în care amestecul transformă caracterul fiecărei materii. El observă că anumite combinații dau efecte care nu pot fi prevăzute din proprietățile componentelor luate separat, observație care anunță conceptul de acord al parfumierului modern: principiul potrivit căruia două sau mai multe materii combinate în proporția potrivită produc un efect perceptiv pe care niciuna dintre ele nu-l produce singură. Pentru Teofrast, megalleion era un caz instructiv, pentru că caracterul lui nu se lăsa redusă la ingrediente. Întregul era altceva decât suma.
Pliniu cel Bătrân, care scrie în Istoria
Pliniu cel Bătrân, care își scrie Istoria naturală în anul 77 d.Hr., dă a doua relatare importantă despre megalleion. Opera lui este o enciclopedie, un compendiu de cunoștințe moștenite, extras din sute de surse mai vechi, multe dintre ele pierdute azi. Discuția lui despre parfumerie ocupă părți din cărțile a XII-a și a XIII-a, unde catalogează substanțele aromatice, originile și întrebuințările lor și principalele parfumuri din lumea greacă și romană. Megalleion figurează printre parfumurile antice canonice, alături de rhodinon (ulei de trandafir), susinum (ulei de crin), cyprinum (ulei de henna) și altele.
Formula lui Pliniu pentru megalleion se suprapune în parte cu cea dată de Teofrast, fără să o repete întocmai. Nu e de mirare. În lumea antică, formulele de parfum nu erau fixe așa cum este fixă o formulă modernă, cu proporții precizate până la zecimea de gram. Erau tradiții, transmise prin ucenicie și practică, și variau de la o regiune la alta, de la un atelier la altul și de la o epocă la alta. Parfumul „megalleion” descris de Pliniu, care scrie la patru sute de ani după Megallus, aproape sigur nu era același preparat pe care îl făcuse Megallus însuși. Era un descendent, o formulă care evoluase de-a lungul secolelor de transmitere, dar își păstrase numele și profilul aromatic general. Numele era constanta. Formula era fluidă.
Pliniu confirmă ingredientele pe care le dă Teofrast: rășină arsă, casia, scorțișoară, smirnă. El adaugă amănunte despre baza de ulei, pe care o identifică drept balaninos, ulei din nuci de ben (Moringa oleifera), apreciat în parfumeria antică pentru stabilitatea lui și pentru lipsa unui miros propriu puternic. Uleiul de ben nu râncezește ușor și nu intră în competiție cu materiile aromatice dizolvate în el, ceea ce îl face un vehicul ideal. Era o însușire cunoscută: mai mulți autori antici recomandă uleiul de ben drept bază preferată pentru parfumurile fine, iar alegerea lui pentru megalleion se potrivește cu o formulă gândită să scoată în față ingredientele aromatice scumpe, nu vehiculul ieftin.
Dioscoride, medicul grec din secolul I al cărui De
Dioscoride, medicul grec din secolul I al cărui De Materia Medica a devenit lucrarea farmaceutică de referință a lumii antice și medievale, pomenește și el megalleion. Interesul lui este medical, nu legat de parfumerie: îl înscrie printre preparatele cu aplicații terapeutice. Asta nu contrazice folosirea lui ca parfum. În lumea antică, categoriile de parfum și de medicament nu erau net separate. Un preparat care mirosea frumos era adesea socotit și bun pentru sănătate. Smirna era antiseptică. Scorțișoara încălzea. Casia stimula. Un parfum făcut din aceste ingrediente era deopotrivă un lux și un leac, iar același produs putea fi vândut de un parfumier pentru împodobirea trupului și de un medic pentru tratarea rănilor, a durerilor de cap sau a tulburărilor digestive.
Includerea parfumului megalleion în farmacopeea lui Dioscoride duce creația lui Megallus într-un domeniu pe care Megallus însuși poate l-a avut, poate nu, în vedere. Nu știm dacă Megallus și-a vândut parfumul drept medicament. Faptul că a fost adoptat ca atare arată însă cât de poroase erau categoriile antice și cât de mult a dăinuit formula. La patru secole după crearea lui, megalleion era încă în uz, încă se producea și era încă socotit demn de consemnat de principala autoritate farmaceutică a lumii romane.
Întrebarea de unde era Megallus
Întrebarea de unde era Megallus i-a ocupat pe cercetători fără să primească un răspuns definitiv. Cei doi candidați principali sunt Atena și Sicilia. Argumentul pentru Atena se sprijină pe trimiterile din comedii: Ferecrate, Stratis și Aristofan erau toți autori atenieni, iar presupunerea este că au pomenit un parfumier cunoscut publicului atenian, ceea ce ar indica un parfumier atenian. Argumentul pentru Sicilia se sprijină pe referințe mai târzii și pe importanța generală a Siciliei în viața comercială și culturală a Greciei antice. Siracuza și celelalte orașe grecești din Sicilia erau centre importante de comerț și de producție de lux, iar legăturile siciliene cu negoțul de parfumuri sunt atestate și în alte contexte.
Giuseppe Squillace, cercetător la Universitatea din Calabria, care a publicat mult despre parfumeria antică, a examinat amănunțit dovezile. Lucrările lui îl plasează pe Megallus în lumea mai largă a meșteșugarilor greci, care se mutau dintr-un oraș în altul, iar deosebirea dintre „atenian” și „sicilian” nu avea mereu sens. Un parfumier putea să se fi născut la Siracuza, să se fi format la Corint și să fi lucrat la Atena. Mobilitatea meșteșugarilor pricepuți din lumea greacă face greu de stabilit originea cu certitudine pentru orice perioadă anterioară apariției breslelor formale și a registrelor de cetățeni.
Incertitudinea în sine este grăitoare. Știm numele lui Megallus. Știm formula lui. Știm faima lui. Știm că a fost luat în râs în teatru și discutat în școlile filosofilor. Știm că produsul lui era încă în uz la patru secole după moartea lui. Dar nu știm cel mai elementar fapt biografic despre el. Sursele antice nu l-au socotit important. Conta parfumul, nu omul. Produsul a absorbit identitatea creatorului atât de deplin, încât creatorul a devenit, în fapt, propriul produs: Megallus era megalleion, iar megalleion era Megallus, și dincolo de asta nu mai era nimic demn de consemnat.
Statutul social al parfumierilor în
Statutul social al parfumierilor în lumea greacă antică adaugă o dimensiune în plus poveștii lui Megallus. Meșteșugarii din Grecia antică ocupau o poziție socială ambiguă. Cultura elitei ateniene, cel puțin așa cum o exprimau filosofi precum Platon și Xenofon, socotea munca manuală degradantă și incompatibilă cu viața unui cetățean liber. Socrate, în Economicul lui Xenofon, face o deosebire explicită între stăpânul de moșie și meșteșugarul vulgar. Prejudecata nu privea câștigul, ci câștigul făcut cu mâinile.
Parfumierii (myrepsos, în greacă) erau meșteșugari. Lucrau cu mâinile. Țineau prăvălii. Făceau negoț. În taxonomia socială a Atenei clasice, erau banausoi, artizani, iar atitudinea culturală față de artizani era, în cel mai bun caz, condescendentă. Totuși Megallus a atins o faimă care a depășit categoria lui socială. Numele lui era cunoscut în toată lumea greacă. Produsul lui era consumat de cei bogați și puternici. Formula lui era studiată de filosofi. Era, în toate privințele care contau, o celebritate.
Paradoxul acesta, meșteșugarul faimos într-o cultură care disprețuia meșteșugarii, nu este un caz izolat. Sculptorul Fidias, pictorul Zeuxis, arhitectul Ictinos: toți au atins o faimă pe care categoriile sociale formale ale culturii lor păreau să le-o refuze. Dar aceștia erau artiști care lucrau în materii prestigioase (marmură, culoare, piatră) la proiecte prestigioase (temple, monumente publice). Megallus lucra în ulei și rășină. Făcea ceva ce oamenii își frecau pe piele. De aceea, faima lui surprinde mai mult decât a lor. Ea sugerează că statutul cultural al parfumului în Grecia antică era mai înalt decât statutul celor care îl făceau, o tensiune care a dăinuit sub diverse forme în toată istoria industriei parfumurilor.
Supraviețuirea numelui „megalleion” este
Supraviețuirea numelui „megalleion” este poate cel mai remarcabil aspect al poveștii. Megallus a trăit în secolul al V-lea sau al IV-lea î.Hr. Pliniu a scris despre megalleion în anul 77 d.Hr. Asta înseamnă un interval de patru până la cinci sute de ani în care numele a rămas în uz continuu, legat de un produs care se făcea și se vindea în continuare. Pentru un echivalent modern, ar trebui să ne închipuim un produs creat la începutul secolului al XVI-lea, care se vinde și azi sub același nume, cu o legătură recognoscibilă cu formula originală. Există câteva astfel de produse în istoria comerțului european, dar sunt rare. Faptul că megalleion a rămas un produs cu nume propriu de-a lungul a cinci secole de comerț mediteraneean dovedește mai mult decât un succes comercial. Dovedește că parfumul intrase în cultură.
Numele a devenit o categorie. „Megalleion” a încetat să mai desemneze exclusiv produsul anume făcut de o anumită persoană și a ajuns un termen generic pentru un tip de parfum: bogat, rășinos, afumat, scump. Teofrast și Pliniu îl folosesc în moduri care sugerează o categorie, nu o marcă. Când Pliniu înșiră megalleion alături de rhodinon și cyprinum, enumeră tipuri, nu produse anume din ateliere anume. Numele omului devenise substantiv comun. Este forma supremă a succesului comercial și, totodată, a ștergerii personale: numele rămâne, dar omul din spatele lui a fost înlocuit de lucrul pe care numele îl descrie.
Dubla funcție a formulei, de parfum și
Dubla funcție a formulei, de parfum și de medicament, merită o ultimă observație. Potrivit lui Dioscoride și altor surse, megalleion se folosea pentru tratarea rănilor și a inflamațiilor. Ingredientele sprijină această utilizare: smirna are proprietăți antiseptice documentate, iar baza rășinoasă ar fi format o barieră protectoare peste pielea rănită. Când soldații, atleții sau muncitorii puneau megalleion pe răni, făceau un gest în același timp medical și estetic. Rana era tratată. Omul mirosea frumos. Cele două funcții nu se distingeau, pentru că nu era nevoie. Ideea că medicina și parfumeria sunt domenii separate este modernă. Pentru antici, ce vindeca și ce parfuma nu făceau parte din categorii diferite. Era aceeași substanță, cu efecte diferite, sau același lucru văzut din unghiuri diferite.
Megallus, oricine ar fi fost și de oriunde ar fi venit, a creat ceva ce i-a supraviețuit cu secole, ce a stârnit discuții între cele mai mari minți ale lumii antice, ce a fost luat în râs pe scenă și prescris în clinică, ce a străbătut Mediterana de la un capăt la altul și ce, în cele din urmă, ca orice, a dispărut. Formula este pierdută în orice sens practic. Avem listele de ingrediente, dar nu avem proporțiile, tehnicile, timpii, calitatea materiilor prime folosite și nici judecata senzorială a parfumierului care știa când preparatul era gata. Avem rețeta, dar nu știința. Avem numele, dar nu omul.
A făcut un parfum. A fost cel mai faimos parfum din lumea antică. Mirosea a rășină arsă, a casia, a scorțișoară și a smirnă, dizolvate în ulei presat din nucile arborelui de moringa. Oamenii plăteau pentru el prețuri extravagante. Comicii îi luau în râs pe cei care plăteau. Filosofii analizau de ce mirosea așa. Medicii îl frecau pe răni. Iar undeva în Sicilia sau la Atena sau într-un oraș dintre ele, un om al cărui nume îl știm, dar a cărui viață ne rămâne necunoscută, ținea un atelier unde ardea rășină la foc mic, privea fumul urcând și știa, după miros, când era gata.
Știința aceea a murit odată cu el. Numele, nu.
Șapte extrait de parfum la 20%, o singură colecție. DISCOVERY SET cuprinde toate cele șapte, de câte 2 ml.
