Vântul bate dinspre nord, peste întinderile deschise de lande. Trece prin trecătoarea Tyne, un culoar natural printre dealurile Pennine din nordul Angliei, și este rece în orice anotimp, cu excepția celor câteva săptămâni de vârf de vară, când înflorește iarba-neagră și peisajul se preface o clipă primitor. În secolul I d.Hr., aici se termina lumea romană. Nu granița teoretică, linia administrativă trasată pe o hartă la Roma, ci cea fizică, trăită: locul în care un soldat din Batavia, din Tungria sau din sudul Galiei stătea pe un zid și privea spre nord, într-un teritoriu pe care Roma hotărâse că nu merită efortul de a-l ține.
12 minute de citit
La fortul de la Vindolanda, situat la aproximativ o milă la sud de locul unde avea să se ridice mai târziu Zidul lui Hadrian, soldații auxiliari romani trăiau, se antrenau, țineau registre, se certau, își sărbătoreau zilele de naștere, se plângeau de vreme și comandau parfum. Știm acest lucru pentru că scriau pe tăblițe subțiri de lemn, iar tăblițele s-au păstrat.
Tăblițele de la Vindolanda sunt cea mai importantă colecție de documente scrise de mână din Britania romană și printre cele mai importante colecții de scriere latină de mână din întregul Imperiu Roman. Sunt felii subțiri de lemn, mai ales de mesteacăn și de arin, de obicei cât o carte poștală de azi, scrise cu cerneală într-un scris latin cursiv. Descoperirea a început în 1973, când arheologul Robin Birley, săpând în depozitele anaerobe îmbibate cu apă de sub fortul de piatră de la Vindolanda, a găsit primul lot dintr-o serie care avea să ajungă la peste două mii de tăblițe. Condițiile anaerobe, create de argila îmbibată cu apă ce izola depozitele de oxigen, au conservat materialul organic (lemnul și cerneala), care în condiții obișnuite s-ar fi descompus în câteva decenii. Tăblițele datează în principal din perioada dintre aproximativ 85 și 130 d.Hr., adică de la sfârșitul secolului I până în primii ani ai domniei lui Hadrian.
Istoria publicării este riguroasă. Edițiile științifice de referință aparțin lui Alan Bowman, de la Oxford, și lui J. David Thomas și au apărut în mai multe volume, sub titlul „The Vindolanda Writing Tablets (Tabulae Vindolandenses)”, iar volumele ulterioare cuprind tăblițele descoperite mai târziu. Tăblițele pot fi consultate și prin proiectul Vindolanda Tablets Online, găzduit de Centre for the Study of Ancient Documents de la Oxford, care oferă imagini, transcrieri și traduceri. Originalele sunt păstrate la British Museum și la Vindolanda Trust, în muzeul din sit.
Tăblițele cuprind mai multe tipuri de documente
Tăblițele cuprind mai multe tipuri de documente: scrisori personale, rapoarte militare, cereri de aprovizionare, inventare, socoteli, planuri de serviciu și invitații la zile de naștere. Cea mai cunoscută tăbliță este probabil invitația de la Claudia Severa către Sulpicia Lepidina, soția lui Flavius Cerialis, prefectul Cohortei a IX-a a batavilor, cantonată la Vindolanda. Claudia o invită pe Sulpicia la petrecerea ei de naștere. Este cel mai vechi text cunoscut scris în latină de o femeie. Are un ton casnic, cald și nu se sinchisește deloc de imperiu.
Pentru discuția de față contează însă tăblițele cu liste de aprovizionare și socoteli, pentru că ele arată ce consuma în realitate garnizoana. Printre intrările pentru grâne, bere, vin, oțet, carne de porc, vânat, sare, sos de pește (omniprezentul garum) și îmbrăcăminte se găsesc și intrări pentru substanțe aromatice.
Referințele sunt risipite pe mai multe tăblițe, nu adunate într-un singur document. Asta se potrivește cu natura arhivei: sunt resturile administrative adunate de o garnizoană în activitate de-a lungul câtorva decenii, nu o colecție alcătuită cu grijă. Substanțele aromatice apar în inventare de aprovizionare, în socoteli personale și în liste de cereri. Ele dovedesc prezența la Vindolanda a uleiurilor parfumate, a rășinilor aromatice și a unor preparate asemănătoare.
Printre substanțele pomenite se numără unguentum (unguent, termen general pentru ulei parfumat sau alifie), diverse preparate pe bază de plante și materiale aromatice înșirate în liste alături de alte mărfuri aduse din import. Terminologia latină nu permite întotdeauna identificarea exactă a substanței aromatice în cauză. Unguentum este o categorie largă: poate însemna orice, de la un simplu ulei de măsline infuzat cu o singură plantă până la un parfum complex, cu mai multe ingrediente. Dar termenul în sine avea, în uzul roman, conotații puternice de îngrijire personală și de statut. Unguentum nu era medicament (deși categoriile se suprapuneau). Nu era ulei de gătit. Era ceea ce își puneau oamenii pe corp ca să miroasă acceptabil, sau mai bine decât acceptabil.
Semnificația socială a acestui fapt cere context.
Semnificația socială a acestui fapt cere context. Soldații de la Vindolanda nu erau cetățeni romani, cel puțin la început. Garnizoana era alcătuită din unități auxiliare: trupe fără cetățenie, recrutate din provinciile imperiului, care slujeau douăzeci și cinci de ani și primeau la lăsarea la vatră cetățenia romană. Unitățile cantonate la Vindolanda în perioada tăblițelor includeau Cohorta I a tungrilor (din actuala Belgie) și Cohorta a IX-a a batavilor (din actualele Țări de Jos). Erau oameni din provinciile nordice ale imperiului, din culturi pe care chiar romanii le socoteau provinciale, trimiși la marginea cea mai îndepărtată a teritoriului roman.
Și voiau parfum.
Acesta este detaliul care reține atenția. Nu logistica, nu lanțurile de aprovizionare, nu procedurile administrative, ci faptul că niște soldați din Țările de Jos, ajunși pe un deal umed din nordul Britaniei, într-un fort unde latrinele înghețau iarna și drumul spre cel mai apropiat oraș era o cărare noroioasă prin lande, țineau destul la uleiul parfumat încât să-l comande, să-l plătească și să-i noteze tranzacția. Parfumul nu este aici un lux în sensul disprețuitor de azi. Este o practică culturală atât de adânc întipărită încât rezistă chiar acolo unde disconfortul și depărtarea de civilizația care a născut-o sunt cele mai mari.
Cultura romană a băii explică acest lucru. Baia romană nu era doar un loc de spălat. Era o instituție socială, un ritual zilnic și un semn al identității civilizate. Orice fort roman de oarecare întindere avea o baie, iar Vindolanda nu făcea excepție. Baia de la Vindolanda, excavată și parțial reconstruită, urma planul roman obișnuit: o încăpere rece (frigidarium), una caldă (tepidarium), una fierbinte (caldarium) și un vestiar (apodyterium). Ordinea băii cuprindea transpirația, răzuirea pielii cu un instrument metalic curbat, numit strigil, clătirea și, la urmă, ungerea trupului cu ulei.
Ungerea nu era opțională. Făcea parte din baie. Uleiul de măsline era baza obișnuită, iar în provinciile mediteraneene, unde creșteau măslini, aprovizionarea era locală și abundentă. În Britania, unde măslinii nu creșteau, uleiul trebuia adus din import. Tăblițele de aprovizionare de la Vindolanda pomenesc transporturi de ulei de măsline, ceea ce confirmă că acest produs de bază mediteraneean ajungea în nordul Britaniei ca o provizie necesară vieții de zi cu zi a garnizoanei.
Uleiul simplu răspundea unei nevoi practice. Unguentum, uleiul parfumat, răspundea uneia sociale. Arăta că purtătorul nu era doar curat, ci și cultivat. Era echivalentul olfactiv al unei tunici bine croite față de una grosolană: aceeași funcție, alt semnal. Soldații de la Vindolanda, departe de casă și departe de centrele culturii romane, foloseau uleiul parfumat ca să rămână legați de civilizația pe care o slujeau. A mirosi a roman făcea parte din a fi roman.
Lanțurile de aprovizionare din spatele
Lanțurile de aprovizionare din spatele substanțelor aromatice de la Vindolanda merită privite mai de aproape. Substanțele aromatice din Imperiul Roman veneau din toate colțurile lumii cunoscute. Tămâia venea din sudul Arabiei și din Cornul Africii. Smirna venea din aceleași regiuni. Nardul venea din Himalaya. Scorțișoara și casia veneau din Asia de Sud-Est, pe rutele comerciale din Oceanul Indian. Balsamul venea din Iudeea. Uleiul de trandafir venea din diverse surse mediteraneene. Styraxul venea din Asia Mică. Aceste materii treceau prin rețele comerciale bine stabilite, care legau frontierele imperiului de nucleul lui economic.
Pentru ca un ulei parfumat să ajungă la Vindolanda, trebuia să urmeze una dintre două rute. Fie materiile aromatice brute erau trimise într-un centru de producție (Roma sau unul dintre orașele provinciale specializate în parfumuri), unde erau prelucrate în unguentum finit, apoi expediat spre nord, în Britania. Fie produsul finit era cumpărat de la un negustor din unul dintre marile orașe britanice (Londinium sau depozitele de aprovizionare de pe drumul spre nord) și dus la fort. În ambele cazuri, lanțul de aprovizionare era lung, complex și scump.
Costul este greu de redat în termeni moderni. Prețurile romane sunt atestate în diverse surse, printre care Edictul lui Dioclețian privind prețurile maxime (301 d.Hr., ceva mai târziu decât tăblițele de la Vindolanda, dar util pentru valorile relative). Edictul numără parfumurile printre cele mai scumpe bunuri de consum, iar prețurile unguentelor fine sunt de multe ori mai mari decât ale multor alimente. Pliniu cel Bătrân, scriind în secolul I d.Hr., se plângea amarnic de banii pe care Roma îi cheltuia pe substanțe aromatice din import și susținea că negoțul cu Arabia și India scurgea anual din imperiu o sută de milioane de sesterți. Cifra poate fi exagerată, dar direcția este corectă: substanțele aromatice costau scump, iar Roma le consuma în cantități mari.
Un soldat de la Vindolanda care cumpăra ulei parfumat cheltuia o parte însemnată din solda lui pe un lux de consum. Solda unui soldat auxiliar se estimează, pentru această perioadă, la 250 până la 300 de denari pe an, înainte de rețineri pentru hrană, echipament și fondul obligatoriu de economii. Uleiul parfumat nu era ieftin. Faptul că soldații îl cumpărau oricum spune ceva despre forța imperativului cultural.
Tăblițele dezvăluie și dinamica socială
Tăblițele dezvăluie și dinamica socială a garnizoanei, într-un fel care lămurește rolul substanțelor aromatice. Scrisorile personale arată o comunitate stratificată, dar vie din punct de vedere social. Soțiile ofițerilor, ca Claudia Severa și Sulpicia Lepidina, țineau gospodării, dădeau mese și făceau schimb de daruri. Ofițerii înșiși purtau atât sarcini militare, cât și administrative: supravegheau lanțurile de aprovizionare, judecau dispute și întrețineau relații cu populația britanică locală. Soldații de rând aveau propria lume socială: băutură, jocuri de noroc, sărbători și ierarhia complicată a vieții militare.
Uleiul parfumat circula prin toate aceste straturi. Ofițerii aveau acces mai larg la lucruri de lux din import, iar unguentum de calitate mai bună se afla probabil mai ales la rangurile superioare. Registrele de aprovizionare sugerează însă că o formă de preparat aromatic ajungea și la soldații de rând, fie pe canalele oficiale ale aprovizionării militare, fie prin negustorii și însoțitorii de tabără care se țineau după orice fort roman. Canabae, așezarea civilă din afara zidurilor fortului, trebuie să fi avut negustori care vindeau exact genul de mici lucruri de lux după care tânjeau soldații: mâncare mai bună, băutură mai bună și ulei mai bine mirositor pentru baie.
O tăbliță, un fragment de scrisoare, cuprinde ceea ce pare a fi o cerere personală de bunuri care să fie trimise de altundeva. Limbajul este colocvial, scrisul grăbit, cerneala ștearsă. Se citește ca ceea ce este: un soldat care îi cere cuiva să-i trimită ceva ce nu poate găsi pe loc. Prezența substanțelor aromatice în asemenea cereri personale întărește ideea. Nu erau rechiziții oficiale, trecute prin aprovizionarea militară. Erau tranzacții private, soldați care își cheltuiau propriii bani pe ceva ce aprovizionarea obișnuită nu cuprindea. Uleiul parfumat, se pare, merita osteneala și costul.
Atitudinea romană mai largă față de parfum în
Atitudinea romană mai largă față de parfum în context militar completează dovezile de la Vindolanda. Legătura dintre armata romană și substanțele aromatice nu se oprea la îngrijirea personală. Tămâia se ardea la ceremoniile religioase militare: sacrificii aduse zeilor, ritualuri ale cultului imperial și ceremoniile care marcau începutul unei campanii sau sărbătorirea unei victorii. Stindardele militare erau uneori unse cu ulei parfumat. Trupurile soldaților gradați căzuți erau tratate cu preparate aromatice înainte de incinerare sau de înmormântare. În armata romană, parfumul avea funcții care mergeau de la cele strict personale până la cele adânc instituționale.
Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală (77 d.Hr.), discută pe larg consumul roman de substanțe aromatice, iar tonul lui oscilează între fascinație și dezaprobare morală. El vede în folosirea parfumului de către bărbați un semn de decădere, o influență care înmoaie și amenință virtutea militară. Este un loc comun al literaturii moraliștilor romani: parfumul asociat cu moliciunea, cu luxul și cu stricarea valorilor tradiționale. Și totuși, după cum arată tăblițele de la Vindolanda, soldații înșiși nu împărtășeau pudoarea lui Pliniu. Cumpărau parfum. Îl foloseau. Îl treceau pe listele de aprovizionare, alături de grâne și de șosete.
Într-unul dintre pasajele din tăblițe, citat adesea în discuțiile populare, un corespondent îi numește pe britoni Brittunculi, „amărâții de britonași”. Disprețul se simte. Este disprețul unui om care se crede civilizat, trimis printre oameni pe care îi crede necivilizați, să țină linia dintre lumea ordonată și cea barbară. Uleiul parfumat este aici o tehnologie a diferențierii. Este unul dintre lucrurile care îi despart pe „noi” de „ei”. Romanii miros altfel decât britonii. Diferența se menține cu bună știință, prin aplicarea zilnică a uleiului adus de departe, preparat din materii prime venite de la capătul lumii, într-o baie construită după norme puse la punct într-un climat care nu seamănă deloc cu cel de dincolo de ușă.
Supraviețuirea fizică a tăblițelor este
Supraviețuirea fizică a tăblițelor merită ea însăși povestită. Când Robin Birley le-a găsit prima dată, în 1973, erau îmbibate de apă, fragile și, adesea, atât de subțiri încât au fost luate la început drept așchii de lemn. Scrisul era invizibil sau aproape: cerneală de carbon pe lemn ud, ambele înnegrite de secole petrecute în noroi anaerob. Tăblițele au fost dezgropate cu mare grijă, stabilizate și trimise la British Museum pentru conservare și studiu.
Citirea tăblițelor a fost o muncă migăloasă, de ani și, uneori, de decenii. Scrierea cursivă a autorilor din Vindolanda este o formă de cursivă romană veche, un stil fluid, plin de abrevieri, care seamănă foarte puțin cu majusculele monumentale gravate pe inscripțiile publice. Este scrisul unor oameni instruiți și grăbiți, care scriu pentru ei înșiși, nu pentru posteritate. Literele se leagă, cuvintele se abreviază, cerneala se întinde. Bowman și Thomas, cercetătorii principali, și-au format în zeci de ani de lucru o competență în această scriere anume, construind treptat lexiconul de forme și abrevieri care le-a permis să citească texte ce păruseră ilizibile.
Fotografia în infraroșu s-a dovedit esențială. Cerneala de carbon, aproape invizibilă la lumină obișnuită pe suprafața înnegrită a lemnului, devine lizibilă sub iluminare în infraroșu. Pasul decisiv a venit când imagistica în infraroșu a fost aplicată sistematic întregii colecții și a scos la iveală text invizibil cu ochiul liber. Progresele ulterioare ale imagisticii multispectrale continuă să aducă lecturi noi și corecturi ale transcrierilor anterioare.
Ce ne dau, în cele din urmă, tăblițele de la Vindolanda
Tăblițele de la Vindolanda ne dau, în cele din urmă, nu o istorie a parfumeriei, ci ceva mai rar: o consemnare involuntară a felului în care mirosul funcționa în viața de zi cu zi a unor oameni care nu se gândeau la miros ca la un subiect. Soldații și ofițerii de la Vindolanda nu scriau despre parfum pentru că li se părea interesant. Scriau despre el pentru că aveau nevoie de el, pentru că făcea parte din felul lor de a trăi, pentru că a comanda o rezervă de ulei parfumat era la fel de obișnuit ca a comanda o rezervă de cizme.
Banalitatea aceasta este tocmai ideea. Parfumul din tăblițele de la Vindolanda nu are nimic special. Nu este remarcabil. Nu face obiectul vreunei reflecții filosofice sau dezbateri estetice. Este un rând dintr-o listă. Figurează pe liste între bere și șosete. Este genul de lucru pe care îl notează un om care ține socoteala a ce are și a ce îi trebuie. Iar tocmai banalitatea aceasta îl face atât de grăitor, pentru că arată că dorința de a mirosi frumos, de a mirosi a altceva decât a existență umană crudă într-un loc rece și îndepărtat, nu este un impuls de lux, ci unul cultural. Nu ține de capriciu. Ține de identitate.
Un soldat de la granița de nord a Imperiului Roman, tremurând într-o baie încălzită de un hipocaust care merge la jumătate din capacitate pentru că lemnele sunt umede, își curăță pielea cu un strigil, se clătește într-o apă abia călduță, apoi își freacă pe piele ulei parfumat. Uleiul a străbătut două mii de mile până la el. Rășina din el a fost recoltată de la un copac din Arabia. Petalele de trandafir au fost presate în Siria. Uleiul a fost amestecat într-un atelier din Galia. A fost încărcat pe o corabie, a trecut Canalul Mânecii, a fost dus cu carul pe drumul spre Zid și i l-a vândut un negustor din canabae la un preț egal cu solda pe două zile.
Și-l freacă pe piele. Miroase a roman. Iese din baie, vântul de nord îl lovește, iar parfumul se risipește pe cerul Britaniei. Se întoarce în barăci și scrie o scrisoare cuiva din sud, iar undeva în scrisoare sau în lista de aprovizionare pe care o întocmește a doua zi dimineață scrie un cuvânt, unguentum, care va aștepta în noroi nouăsprezece sute de ani, până când un arheolog îl scoate, îl ține sub o lampă cu infraroșu și citește ce a socotit că merită notat un om mort de două milenii.
Voia să miroasă a civilizat. La marginea lumii, în ploaie, pe un deal din nordul Angliei, asta merita plătit.
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET cuprinde toate cele șapte în flacoane de 2 ml.
