Două persoane stau deasupra aceluiași flacon deschis. Una spune că miroase a violete și a cold cream. Cealaltă spune că miroase a talaș de lemn și a nimic altceva. Nu vorbesc poetic. Nu fac paradă de gust. Relatează, cu totală sinceritate, două realități ireconciliabile.
11 minute de lectură
Nu este o metaforă. Este o măsurătoare.
Pentru cea mai mare parte a secolului al XX-lea, parfumeria a funcționat pe baza unei presupuneri atât de fundamentale, încât nu a fost niciodată examinată: un parfum, odată compus, este un obiect fix. Parfumierul construiește o structură. Purtătorul o primește. Divergențele despre cum miroase un parfum erau trecute la „subiectivitate”, un cuvânt care a slujit drept covor sub care s-a măturat o cantitate enormă de biologie.
Covorul a fost dat la o parte. Ceea ce e dedesubt schimbă tot ce credeam că știm despre ce este un parfum, cui aparține și dacă parfumierul și purtătorul trăiesc vreodată, într-un sens real, aceeași operă.
Patru sute de tipuri de receptori, fiecare cu profil genetic propriu
Omul nu detectează mirosurile așa cum detectează ochiul lumina. Vederea se bazează pe trei tipuri de conuri. Auzul se bazează pe un gradient de frecvență de-a lungul membranei bazilare. Mirosul se bazează pe aproximativ patru sute de proteine receptoare independente, fiecare codificată de propria genă, fiecare acordată la altă formă moleculară. Când inspirați, moleculele volatile se leagă de epiteliul olfactiv, un petic de țesut cât un timbru poștal din partea de sus a cavității nazale, iar fiecare moleculă se potrivește într-un receptor așa cum se potrivește cheia în broască. Combinația de receptori care se activează simultan produce percepția. Trandafirul nu este un singur semnal. Trandafirul este un acord, cincizeci sau șaizeci de receptori care sună deodată, iar creierul interpretează acordul drept „trandafir”.
Aici încep necazurile.
Oamenii poartă aproximativ 800 de gene ale receptorilor olfactivi, așa cum au fost cartografiate de Proiectul Genomului Uman și catalogate în detaliu de Doron Lancet și colaboratorii săi de la Institutul Weizmann de Științe. Mai mult de jumătate sunt pseudogene: copii deteriorate, rămășițe ale evoluției, gene care au codat cândva receptori funcționali, dar au acumulat de-a lungul mileniilor atât de multe mutații, încât nu mai produc o proteină funcțională. Rămân aproximativ 400 de receptori funcționali. Dar „funcțional” este un cuvânt generos. Între cei 400, variația dintre oricare două persoane este uluitoare.
Polimorfismele nucleotidice unice, cunoscute drept SNP, sunt mutații punctuale în secvența ADN. Se schimbă o literă. În majoritatea genelor, schimbarea unei singure litere nu are efect observabil. În genele receptorilor olfactivi, care codifică proteine ce trebuie să prindă fizic o moleculă cu precizie de nanometru, schimbarea unei singure litere poate modifica forma buzunarului de legare suficient cât să facă receptorul orb la molecula pe care a fost construit s-o detecteze. Sau, mai subtil, poate deplasa sensibilitatea receptorului, astfel că o moleculă pe care o persoană o percepe la zece părți la miliard are nevoie de o sută de părți la miliard ca să fie sesizată de altcineva.
Rezultatul este ceea ce geneticienii numesc anosmie specifică: incapacitatea de a mirosi o anumită moleculă, în timp ce restul sistemului olfactiv funcționează perfect. Nu știți că o aveți. Nu aveți cum să știți, pentru că nu ați mirosit niciodată molecula care vă lipsește. Nu seamănă cu daltonismul, unde deficitul poate fi demonstrat cu o planșă de test. Anosmia specifică este invizibilă pentru cel care o are. Trăiți într-o lume olfactivă puțin diferită și nu aveți cum să știți ce note lipsesc din cântec.
Androstenona: molecula pe care o treime dintre oameni nu o poate mirosi
Cel mai studiat exemplu este androstenona, un compus steroidic întâlnit în trufe, țelină, carne de porc și transpirația umană. În anii 1970, cercetătorii au observat un tipar ciudat la testările pentru anosmie: aproximativ o treime dintre participanți nu puteau mirosi deloc androstenona, nici la concentrații suficient de mari cât să-i facă pe ceilalți subiecți să părăsească încăperea. Dintre cei care o puteau mirosi, răspunsurile se împărțeau în două tabere care ar fi putut la fel de bine să descrie molecule diferite. Unii raportau o latură plăcută, dulce, aproape florală. Alții o descriau ca având un miros agresiv de urină, duhoarea unui vestiar care a renunțat la sine.
Decenii la rând, a fost catalogată drept o curiozitate interesantă. Apoi, în 2007, o echipă condusă de Andreas Keller și Leslie Vosshall de la Universitatea Rockefeller a identificat baza genetică. Un receptor numit OR7D4 leagă androstenona. Variantele OR7D4, produse de polimorfismele SNP din genă, determină dacă androstenona vi se pare plăcută, respingătoare sau imperceptibilă. Corelația dintre genotip și percepție era directă, reproductibilă și suficient de puternică cât să permită prezicerea răspunsului unei persoane dintr-o mostră de salivă, fără să fie nevoie să se deschidă vreun flacon.
Gândiți-vă ce înseamnă asta pentru un parfum care conține androstenonă sau oricare dintre rudele ei structurale. Dâra unui astfel de parfum nu este o singură experiență. Sunt trei. O treime dintre cei din încăpere nu percep nimic. O treime percep dulceață. O treime percep o ofensă. Parfumierul care a inclus molecula a ales-o după felul în care o miroase el, iar asta depinde de propria lui variantă de OR7D4. Parfumierul compune pentru un public al cărui aparat este, într-un mod măsurabil, determinat genetic, diferit de al său.
Beta-ionona, violetele și gena receptorului OR5A1
Beta-ionona este principala responsabilă pentru mirosul violetelor. Contribuie și la latura pudrată, asemănătoare irisului, din rădăcina de iris, la dulceața nuanțată din unele fructe de pădure și la nota florală caldă din anumite ceaiuri oolong. Dacă v-ați afundat vreodată fața într-un buchet de violete și v-ați întrebat de ce atâta zarvă, poate că vina o poartă OR5A1.
Un studiu din 2013, publicat în Current Biology de Jeremy McRae și colaboratorii săi, a demonstrat că variația genetică a genei OR5A1 afectează dramatic sensibilitatea la beta-iononă. Unii purtători ai anumitor variante o percep cu o intensitate uluitoare, descriind-o ca grea, aproape apăsătoare, o greutate violet pe palat. Alții, cu alte variante ale aceleiași gene, o percep slab sau deloc.
Aceasta nu este o moleculă marginală în parfumerie. Irisul se numără printre cele mai prețuite note din tradiția franceză clasică. O compoziție dominată de iris, percepută de cineva cu o variantă OR5A1 de sensibilitate scăzută, este un obiect fundamental diferit de aceeași compoziție percepută de cineva cu o variantă de sensibilitate ridicată. Prima persoană întâlnește notele de susținere: lemnele, moscurile și rășinile care înconjoară irisul. A doua persoană întâlnește irisul ca pe un zid de pudră violet, atât de gros încât ascunde tot ce stă în spatele lui. Nu sunt două interpretări ale aceluiași tablou. Sunt două tablouri diferite agățate în aceeași ramă.
Variația genetică se regăsește în tot olfactul
Androstenona și beta-ionona sunt cazurile cele mai bine documentate pentru că au fost studiate primele, dar nu sunt speciale. Principiul se extinde asupra întregii game a percepției olfactive.
Trimetilamina, un compus cu miros puternic de pește, este imperceptibilă pentru unele persoane din cauza variației receptorilor. Acidul izovaleric, molecula din mirosul de brânză maturată și de transpirație de picioare, arată variații determinate genetic atât în pragul de sensibilitate, cât și în valența hedonică. Roquefortul unuia este sala de sport a altuia. Galaxolide, moscul de sinteză dezvoltat de International Flavors and Fragrances în anii 1960 și folosit în aproape jumătate dintre parfumurile comerciale de atunci, este complet invizibil pentru o minoritate semnificativă a populației, fapt cu implicații enorme pentru felul în care moscurile funcționează ca note de bază.
Fiecare dintre acestea este o clapă de pian care poate fi sau nu prezentă, poate fi sau nu acordată, pentru fiecare ascultător în parte. Cei patru sute de receptori funcționali, cu profilurile lor SNP individuale, înseamnă că fiecare ființă umană poartă propria amprentă de receptori. Nu există doi oameni cu același instrument olfactiv. Acordurile sunt diferite. Muzica, prin urmare, este diferită.
Pielea decide ce molecule ajung la nas
Genetica stabilește ce molecule puteți percepe. Pielea stabilește, înainte de orice, ce molecule ajung la nas.
Un parfum nu este un obiect static. Este un sistem volatil, o populație de molecule cu presiuni de vapori, mase moleculare și afinități diferite pentru uleiurile și apa de la suprafața pielii umane. Când parfumul întâlnește pielea, intră într-un mediu chimic care variază enorm de la un om la altul. pH-ul pielii, potrivit datelor dermatologice de referință, se situează între aproximativ 4,5 și 6,5, iar intervalul este suficient de larg cât să accelereze sau să încetinească evaporarea anumitor familii moleculare. Compoziția sebumului, amestecul de lipide secretat de glandele sebacee, diferă în funcție de genetică, alimentație, stare hormonală și rutina de îngrijire a pielii. Unele molecule se dizolvă ușor în pielea bogată în sebum și se eliberează lent, de-a lungul orelor. Aceleași molecule, pe o piele mai uscată, se evaporă în câteva minute și dispar.
Apoi există microbiomul. Pielea umană găzduiește câteva sute de specii de bacterii, iar populația este la fel de individuală ca o amprentă. Aceste bacterii nu sunt chiriași pasivi. Metabolizează. Descompun molecule, recombină fragmente și produc subproduse cu propriul miros. Cercetările de la Universitatea California din San Diego, conduse de Pieter Dorrestein și Rob Knight, au demonstrat că compușii organici volatili emiși de pielea umană sunt modelați în mare măsură de microbiomul rezident, iar semnătura microbiomului este suficient de stabilă în timp încât să poată servi drept identificator biometric.
Când o moleculă de parfum întâlnește pielea, nu se evaporă pur și simplu. Este metabolizată de bacteriile dumneavoastră. Subprodusele acestui metabolism ajung să facă parte din miros. Două persoane care poartă același parfum nu poartă același parfum. Bacteriile de pe pielea unei persoane pot scinda un ester într-un alcool și un acid, iar rezultatul este o latură mai ascuțită, mai verde. Bacteriile alteia pot lăsa esterul intact, iar o latură mai rotundă, mai fructată, se păstrează. Pielea nu este o pânză. Pielea este un colaborator și rescrie compoziția fără să ceară voie.
Hidratarea adaugă încă o variabilă. Pielea bine hidratată reține moleculele de parfum într-o peliculă subțire de umezeală care încetinește evaporarea și prelungește viața perceptibilă a notelor de vârf. Pielea deshidratată lasă moleculele mai ușoare să scape rapid, ceea ce înseamnă că purtătorul ajunge mai repede la notele de inimă și de bază. Două persoane aplică același parfum în același moment. După treizeci de minute, sunt în puncte diferite ale cronologiei compoziției. Una este încă în deschiderea citrică. Cealaltă a ajuns deja la temelia de lemn și rășină. Poartă același parfum așa cum citesc doi cititori același roman, când unul este la capitolul trei și celălalt la capitolul nouă.
Emoția și memoria prelucrează mirosul înaintea cogniției
Chiar și după ce molecula s-a legat de receptor și semnalul a urcat pe nervul olfactiv, prelucrarea nu este uniformă. Semnalele olfactive trec prin cortexul piriform, prin amigdală și prin hipocamp înainte de a ajunge la conștiință. Asta înseamnă că mirosul este dirijat prin sistemele emoționale și de memorie ale creierului înaintea celor cognitive. Simțiți un miros înainte de a-l identifica. Reacționați înainte de a recunoaște.
Amintirile asociative legate de o anumită moleculă sunt, prin definiție, proprii fiecărui individ. Mirosul de benzaldehidă (migdală amară) declanșează un set de amintiri la cineva care a crescut mâncând marțipan de Crăciun și un set complet diferit la cineva care îl asociază cu un laborator de chimie. Răspunsul hedonic, senzația de plăcere sau de dezgust, nu este o proprietate intrinsecă a moleculei. Este o asociere învățată, așezată peste sensibilitatea genetică, așezată peste chimia pielii, astfel că, în momentul în care un parfum devine experiență conștientă, a trecut prin atât de multe filtre ale variației individuale încât compoziția originală este mai puțin un semnal fix și mai mult un set de instrucțiuni pe care fiecare corp le interpretează independent.
Aceasta nu este subiectivitate în sensul obișnuit, cel în care oamenii spun „fiecare are gusturile lui”. Este subiectivitate în sens fiziologic. Aparatul percepției este diferit. Obiectul perceput este diferit. Contextul de memorie în care este interpretată percepția este diferit. La fiecare nivel, de la genă la receptor, la piele, la neuron și la memorie, semnalul este transformat de corpul prin care trece.
Parfumul, o artă fără obiect fix
Gândiți-vă ce înseamnă asta pentru parfumerie ca artă.
Un tablou este un obiect fix. Pigmenții de pe pânză emit aceleași lungimi de undă de lumină către orice privitor. Cine are tricromație anomală va percepe tabloul altfel, dar tabloul în sine nu se schimbă. La fel stau lucrurile cu muzica: undele sonore sunt identice pentru fiecare ascultător, chiar dacă răspunsul emoțional diferă. Literatura oferă aceeași succesiune de cuvinte fiecărui cititor.
Parfumeria este altceva. Aici se schimbă opera însăși. Moleculele care ajung la nas depind de piele. Percepția acestor molecule depinde de receptori. Colorația emoțională a percepției depinde de memorie. Parfumierul creează un set de posibilități, o partitură moleculară, iar fiecare purtător o interpretează la instrumentul propriului corp. Nu există două interpretări la fel. Nicio interpretare nu este mai „corectă” decât alta, pentru că nu există interpretare de referință, nicio înregistrare de autor, nicio versiune canonică după care să le măsurăm pe celelalte.
Parfumierul, la orgă, compune pentru un singur ascultător: pentru sine. Fiecare moleculă pe care o include a fost evaluată de propriii receptori, pe propria piele, prin propriile amintiri asociative. Parfumierul căruia îi place o anumită notă de iris poate purta varianta de sensibilitate ridicată a OR5A1. Purtătorul care găsește același parfum „prea lemnos” poate purta varianta de sensibilitate scăzută și percepe irisul ca pe o șoaptă, în timp ce lemnul de santal urlă. Niciunul nu greșește. Amândoi aud muzica pe care o poate cânta instrumentul lor.
Nicio ierarhie între intenție și percepție
Radicalismul filosofic al acestei idei merită atenție. Majoritatea formelor de artă conțin o ierarhie implicită: intenția artistului este etalonul după care se măsoară răspunsul publicului. Când un privitor „citește greșit” un tablou, convenția spune că privitorul a dat greș, nu tabloul. Când un ascultător găsește o simfonie plictisitoare, convenția spune că ascultătorului îi lipsește educația necesară pentru a o aprecia.
Parfumeria nu poate susține această ierarhie. Dacă treizeci la sută din populație nu poate, la propriu, să miroasă o moleculă pe care parfumierul o consideră centrală în compoziție, nu se poate spune în niciun fel că acești treizeci la sută greșesc. Nu e vorba că nu știu să aprecieze opera. Trăiesc o altă operă, pe care biologia lor a coscris-o fără știrea și fără acordul lor.
Asta face din parfumerie o artă radical democratică, cum nu este nicio altă artă. Purtătorul nu este un destinatar pasiv. Este coautor, iar creația la care participă este unică, născută la intersecția dintre genetica, pielea, bacteriile și memoria lui și după-amiaza anume în care și-a lipit încheietura de pulverizator. Parfumierul stabilește condițiile. Biologia scrie versiunea finală.
Când doi oameni nu se înțeleg asupra felului în care miroase un parfum, niciunul nu se înșală. Stau în fața aceleiași partituri moleculare și aud muzici diferite, pentru că sunt instrumente diferite. Dezacordul nu este un eșec al percepției. Este dovada că percepția funcționează, că nasul face exact ceea ce l-au pregătit să facă patru sute de gene de receptori, jumătate de miliard de ani de evoluție a vertebratelor și o viață umană irepetabilă: construiește o experiență privată, netransferabilă, singulară biologic, a lumii chimice.
Nu există un mod corect de a mirosi un parfum. Există doar felul dumneavoastră de a-l mirosi. Molecula nu ține seama de ce vi s-a spus că ar trebui să miroasă. Intră în receptor sau nu intră, iar experiența care urmează este numai a dumneavoastră.
Aceasta nu este o limită a parfumeriei. Este proprietatea ei cea mai radicală: fiecare flacon conține nu un singur parfum, ci miliarde de parfumuri posibile, câte unul pentru fiecare corp care îl va purta vreodată. Parfumierul compune întrebarea. Pielea scrie răspunsul.
Șapte extrait de parfum la 20%, o singură colecție. DISCOVERY SET cuprinde toate cele șapte parfumuri în mostre de 2 ml.
