Un pasaj din literatura franceză este citat atât de des, încât a devenit un tapet intelectual: prezent peste tot, examinat nicăieri. Îl știți, sau credeți că îl știți. Un bărbat înmoaie o prăjitură mică în ceai, iar gustul deschide o catedrală de amintiri. Scena este din primul volum al romanului A la recherche du temps perdu de Marcel Proust și a fost recrutată de neurocercetători, parfumieri, psihologi, conferențiari TED și de oricine a avut vreodată nevoie de un alibi literar pentru ideea că mirosul este simțul cel mai puternic legat de memorie.
10 minute de lectură
Există o singură problemă. Pasajul vorbește despre gust.
Ce a scris cu adevărat Proust despre madlenă
Să fim preciși, fiindcă și Proust a fost. Naratorul, care se numește tot Marcel, își vizitează mama. Este obosit, îi este frig, are moralul scăzut. Ea îi oferă ceai și o madlenă, acea prăjitură mică în formă de scoică, a cărei siluetă cu muchii ondulate a devenit cea mai cunoscută bucată de patiserie din canonul occidental. Ridică la buze o lingură de ceai, în care a înmuiat o bucățică din prăjitură. Și atunci:
„Et tout d'un coup le souvenir m'est apparu. Ce gout, c'etait celui du petit morceau de madeleine que le dimanche matin a Combray... ma tante Leonie m'offrait apres l'avoir trempe dans son infusion de the ou de tilleul.”
„Și dintr-odată amintirea mi s-a arătat. Gustul era cel al bucățelei de madlenă pe care, duminică dimineața, la Combray... mătușa mea Leonie mi-o oferea după ce o înmuiase în infuzia ei de ceai sau de flori de tei.”
Ce gout, acest gust. Nu cette odeur. Proust și-a ales cuvintele cu precizia maniacală a unui om care a petrecut paisprezece ani revizuind un singur roman într-o cameră căptușită cu plută. A scris gout. A vrut să spună gust. Declanșatorul este gustativ, nu olfactiv. Mirosul participă, desigur. Proust nu ignora intimitatea chimică dintre cele două simțuri, dar mecanismul descris este o gură de prăjitură înmuiată în ceai, care se topește pe limbă. Este savoarea în toată complexitatea ei multisenzorială: gust, olfacție retronazală, textură, temperatură. A reduce totul la „miros” înseamnă a reduce Missa Solemnis la un solo de fagot.
Și totuși reducerea persistă. Deschideți orice carte populară de neuroștiințe, orice document de marketing pentru parfumuri, orice manual universitar de psihologie și veți găsi madlena folosită drept primă probă în pledoaria pentru memoria olfactivă. Termenul „fenomenul Proust” nu a fost inventat de Proust, care a avut bunul-simț să moară în 1922, înainte ca cineva să-i poată transforma proza în marcă, ci de Simon Chu și John Downes, doi psihologi de la Universitatea din Liverpool. În 2000, ei au publicat o lucrare care dă oficial numele romancierului amintirilor autobiografice evocate de miros. Studiul lor a fost riguros. Lectura lor literară, nu. Au luat un pasaj despre gust și au construit în jurul mirosului un domeniu de cercetare.
Nu este pedanterie. Sau mai bine zis, este pedanterie, dar una care contează, fiindcă interpretarea greșită a autorizat un secol de gândire superficială despre ce face cu adevărat nasul.
Cum ocolește sistemul olfactiv talamusul
Ce face cu adevărat nasul este mult mai ciudat decât mitul.
Dintre cele cinci simțuri clasice, mirosul este singurul care poate ajunge în cortex fără să treacă mai întâi prin talamus. Este un fapt neuroanatomic stabilit de cercetări care pornesc de la lucrările de pionierat ale lui Santiago Ramon y Cajal asupra circuitelor olfactive din anii 1890 și confirmat de studii moderne de trasare a căilor nervoase. Un fapt atât de bizar din punct de vedere arhitectural merită o clipă de uimire anatomică pură. Talamusul este marea stație de releu a creierului, o structură cât o nucă, aflată în vârful trunchiului cerebral, care face munca unei centrale senzoriale. Tot ce se vede, se aude, se atinge și se gustă trece prin el, este sortat, etichetat cu context și relevanță și abia apoi trimis spre regiunile corticale care îi vor da un sens. Talamusul este portarul de la ușa conștiinței. Hotărăște ce intră și în ce ținută ajunge.
Mirosul nu stă deloc la coadă.
Când inspirați o moleculă volatilă, de exemplu dulceața afumată, ca de piele tăbăcită, a gudronului de mesteacăn ori nota verde, metalică și tăioasă a galbanumului, molecula se leagă de unul dintre cele circa patru sute de tipuri de receptori olfactivi din epiteliul nazal. Familia de receptori a fost identificată prima oară de Linda Buck și Richard Axel în lucrarea lor din 1991 din Cell, premiată cu Nobel. Semnalul străbate nervul olfactiv, trece prin lama cribriformă a craniului și ajunge în bulbul olfactiv. De acolo proiecția este directă: spre cortexul piriform și, esențial, spre amigdală. Fără ocol prin talamus. Fără procesare birocratică. Molecula ajunge la creierul emoțional înainte ca cel rațional să știe ce s-a întâmplat.
Niciun alt simț nu are acest traseu. Vederea trece prin nucleul geniculat lateral al talamusului. Auzul, prin cel geniculat medial. Atingerea, prin nucleul ventral posterior. Gustul, simțul despre care a scris cu adevărat Proust, prin nucleul ventral posteromedial. Toate se supun medierii talamice. Mirosul nu. Are un lift privat spre sistemul limbic și îl folosește la fiecare respirație.
Implicațiile sunt importante și adesea înțelese greșit. Amigdala nu este un organ al memoriei. Este un centru de procesare a emoțiilor, structura asociată cel mai des cu condiționarea fricii, cu detectarea amenințărilor și cu atribuirea rapidă a unei valențe afective stimulilor. Când mirosul se conectează direct la amigdală, nu creează o amintire. Creează un sentiment. Sentimentul poate apoi mobiliza circuitele memoriei, hipocampul, cortexul entorinal, sistemul complicat de arhivare care codifică episoadele în spațiu și timp, dar evenimentul inițial este emoțional, nu mnezic. Nasul nu își amintește. Nasul simte. Amintirea se formează abia după aceea, iar fiabilitatea ei lasă de dorit.
Rachel Herz și fidelitatea memoriei olfactive
Rachel Herz, care lucrează în neuroștiințe cognitive la Universitatea Brown și a dedicat studiului acestui fenomen mare parte din ultimele două decenii, a demonstrat un lucru care ar trebui să dea de gândit oricui a afirmat vreodată că mirosul trezește amintiri cu o fidelitate aparte. Într-o serie de experimente bine gândite, Herz și colegii au prezentat subiecților indicii asociate cu o amintire personală, aceeași amintire, accesată prin canale senzoriale diferite. Un subiect putea evoca o întâmplare din copilărie, de la casa bunicii, printr-un indiciu vizual (o fotografie), unul auditiv (o înregistrare cu vocea bunicii) sau unul olfactiv (mirosul parfumului ei sau al bucătăriei).
Rezultatele au fost constante și frapante. Amintirile evocate de miros au fost evaluate ca semnificativ mai emoționale, mai vii ca trăire, mai evocatoare, mai capabile să producă nodul acela în gât pe care îl numim nostalgie. Dar când aceleași amintiri au fost confruntate cu fapte verificabile, date, locuri, persoane prezente, succesiunea reală a evenimentelor, s-au dovedit mai puțin exacte decât cele evocate prin vedere sau auz. Intensitatea emoțională a fost invers corelată cu precizia factuală.
Acesta este secretul murdar al memoriei olfactive. Nu este o înregistrare fidelă. Este o halucinație plină de convingere. Nasul nu redă trecutul ca pe o bandă de film. Generează o stare emoțională și apoi recrutează orice material autobiografic îi stă la îndemână pentru a justifica sentimentul. Mirosiți ceva, simțiți ceva enorm, iar creierul, mereu disperat după coerență narativă, construiește o amintire care să explice emoția. Amintirea pare adevărată tocmai pentru că emoția este reală. Dar amintirea în sine poate fi o confabulație, un colaj, un amestec de mai multe ocazii și locuri cusute laolaltă sub presiunea unui sentiment care cere o poveste.
Proust a înțeles asta, în felul lui. Pasajul care urmează momentului madlenei nu este o rememorare simplă. Este o reconstrucție care cere efort. Marcel se chinuie să identifice sursa senzației, eșuează de câteva ori, își golește deliberat mintea și încearcă din nou. „Je pose la tasse et me tourne vers mon esprit. C'est a lui de trouver la verite.” Las ceașca jos și mă întorc spre minte. Ei îi revine să găsească adevărul. Gustul provoacă sentimentul, iar mintea trebuie să muncească pentru a produce amintirea. Proust nu a descris memoria involuntară ca pe un simplu mecanism de redare. A descris-o ca pe o ambuscadă emoțională urmată de un act de arheologie intelectuală. Termenul contemporan pentru ceea ce a înfățișat, „memorie autobiografică involuntară”, este mai exact decât „memorie olfactivă”, dar și mai puțin vandabil, ceea ce explică, probabil, de ce a pierdut.
Subiectivitatea fundamentală a olfacției
O altă complicație pe care relatarea populară o ignoră ține de subiectivitatea fundamentală a olfacției.
În sistemul vizual, aparatura de bază este relativ uniformă la întreaga populație. În afara patologiilor precum daltonismul, conurile și bastonașele retinei funcționează cam la fel la toți oamenii. Ne putem contrazice dacă un tablou e frumos sau nu, dar de regulă cădem de acord dacă e albastru sau nu. Sistemul olfactiv nu oferă un asemenea consens.
Fenomenul se numește anosmie specifică: incapacitatea de a detecta o anumită moleculă odorantă, deși simțul olfactiv este altfel normal. Baza genetică a acestei variații modelează diferit fiecare întâlnire olfactivă. Nu este rară. Este atât de frecventă, încât aproape toată lumea are anosmie specifică la cel puțin un compus. Cazul cel mai studiat este androstenona, un steroid din transpirație, trufe și carne de porc. Potrivit cercetărilor lui Andreas Keller și Leslie Vosshall de la Universitatea Rockefeller, aproximativ unul din trei oameni nu o miros deloc. Dintre cei care o simt, reacțiile diferă enorm: unii o găsesc plăcută, vag florală, alții respingătoare, urinoasă. Molecula este aceeași. Receptorii sunt diferiți. Experiența este incomensurabilă.
Aceasta înseamnă că „amintirile olfactive” studiate de cercetători și atribuite romantic efectului Proust nu sunt o experiență umană universală, declanșată de stimuli comuni. Sunt reacții private, idiosincratice din punct de vedere fiziologic, la un mediu chimic pe care fiecare persoană îl locuiește altfel. Bucătăria bunicii nu miroase la fel pentru doi frați, pentru că diferă și asocierile, și receptorii. Aparatura este individuală. Amintirile construite pe ea sunt deci individuale într-un fel în care amintirile vizuale sau auditive nu sunt. Sunt, în sensul cel mai strict, incomunicabile.
Ar trebui să fie o lecție de modestie pentru oricine face parfumuri sau scrie despre ele. Când un parfumier compune la orgă cu Iso E Super, o moleculă lemnoasă apreciată pentru calitatea ei radiantă, aproape spectrală, cercetările de psihofizică olfactivă sugerează că aproximativ 20% din orice public nu o poate detecta. Nu fac nazuri. Așa e fiziologia lor. Flaconul poate conține același lichid, dar experiența pe care o generează nu este aceeași. Un parfum nu este un obiect. Este un eveniment care se petrece altfel în fiecare nas care îl întâlnește.
Ce rămâne după ce mitologia dispare
Așadar ce rămâne din efectul Proust, după ce îndepărtăm interpretarea greșită, mitologia și excepționalismul talamic?
Ceva mai bun decât mitul, de fapt.
Ceea ce a descris Proust, și ceea ce neuroștiința, citită onest, confirmă, nu este că mirosul ar fi o cale sigură spre trecut. Este că experiența chimiosenzorială (gust și miros laolaltă, în cazul lui Proust) poate declanșa amintiri autobiografice involuntare, caracterizate de o vivacitate emoțională extremă și o acuratețe factuală îndoielnică. Mecanismul nu este mistic. Este anatomic: proiecția directă de la bulbul olfactiv spre amigdală ocolește releul talamic care, pentru celelalte simțuri, oferă un fel de tampon contextual. Mirosul lovește creierul emoțional crud și nemijlocit. Rezultatul nu este memorie în sensul obișnuit: databilă, localizabilă, verificabilă. Rezultatul este un sentiment atât de intens, încât cere să fie povestit, iar povestirea pe care o produce este mai degrabă poezie decât reportaj.
Este, în fond, mai interesant decât clișeul. Versiunea populară (miros egal memorie, madlenă egal dovadă, caz închis) reduce un fenomen neurologic cu adevărat ciudat la un sentiment de felicitare. Realitatea este că mirosul produce un fel aparte de eveniment cognitiv: copleșitor din punct de vedere emoțional, nesigur din punct de vedere factual, greu de descris în cuvinte și ireductibil individual. Nu nasul își amintește copilăria. Nasul generează o stare emoțională pe care hipocampul se grăbește apoi s-o explice, luând fragmente din vremuri și locuri diferite și asamblându-le în ceva ce pare o amintire, dar funcționează mai degrabă ca un vis.
Chu și Downes, cercetătorii care au pus în circulație termenul „fenomenul Proust”, studiau ceva real. Doar că l-au numit după pasajul greșit. Dacă ținta ar fi fost exactitatea, nu eleganța, ar fi trebuit să-l numească reconstrucție confabulatorie involuntară, condusă de afect și declanșată de stimulare chimiosenzorială. Se înțelege de ce au ales numele lui Proust.
Proust a înțeles de la început înșelăciunile memoriei
Ironia mai adâncă este că Proust însuși ar fi înțeles toate acestea. Cele șapte volume din A la recherche du temps perdu nu sunt o celebrare a unei memorii de încredere. Sunt o cercetare exhaustivă, uneori istovitoare, a înșelăciunilor memoriei: felul în care trecutul este revizuit continuu de prezent, felul în care gelozia și dorința deformează amintirea, felul în care amintirile de care naratorul este cel mai sigur se dovedesc, la o examinare atentă, născociri sau deplasări. Pasajul cu madlena nu este teza romanului. Este gambitul de deschidere, prima dintr-o lungă serie de demonstrații că memoria nu este un depozit, ci un atelier, care produce neîncetat versiuni noi ale unor întâmplări care s-au petrecut sau nu.
A reduce totul la „mirosul declanșează amintiri” înseamnă a-l citi pe Proust cum se citește o revistă de bord: selectiv, în tranzit, reținând doar fraza care confirmă ce se credea deja. Adevăratul fenomen Proust, dacă tot trebuie să folosim termenul, nu este un eveniment olfactiv. Este o criză epistemologică. Este momentul în care sosește o senzație atât de puternică încât dizolvă granița dintre trecut și prezent, iar eul care iese din dizolvare nu este cel care a intrat. Asta se întâmplă în pasajul de la Combray. Asta se întâmplă, în miniatură, de fiecare dată când un miros vă ia prin surprindere pe stradă și, preț de două sau trei secunde, un sentiment fără nume vă nimicește și vă reface.
Nasul nu își amintește. Halucinează un sentiment, iar mintea, ascultătoare și disperată, construiește în jurul lui un trecut. Atunci când aparatul olfactiv al creierului generează percepții fără nicio moleculă la intrare, rezultatul este fantosmia, o afecțiune care arată cât de profund este construit simțul nostru olfactiv. Trecutul pe care îl construiește mintea poate să nu fie adevărat. Dar va fi viu, va fi al dumneavoastră și nu va semăna cu al nimănui altcuiva, pentru că nimeni altcineva nu are aceiași receptori, aceeași amigdală, aceeași istorie de respirații.
Este mai ciudat decât povestea cu madlena. Este și, dacă vă gândiți destul de mult, mai frumos.
Șapte extrait de parfum cu concentrație de 20%, o colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate șapte în mostre de 2 ml.
