O femeie din Londra, fostă somelieră, care nu a mai gustat un vin cum trebuie din martie 2021. Fiecare pahar, indiferent de soi sau de anul recoltei, ajunge pe palatul ei ca un val de acetonă și cauciuc ars. Vinul ei de Burgundia miroase a garaj, cel de Sancerre a dizolvant de ojă. Nu și-a pierdut simțul mirosului. I s-a întâmplat ceva mai rău: creierul a început să-l rescrie.
Lectură: 11 minute
Afecțiunea ei se numește parosmie, adică deformarea sistematică a mirosurilor reale în mirosuri fantomă, de obicei grotești. Este parodia crudă pe care creierul o face percepției: totul se înregistrează, dar nimic nu se înregistrează corect. Cafeaua miroase a canalizare. Trandafirii miros a substanțe chimice. Trupul persoanei iubite miroase a carne putrezită. Lumea devine o oglindă deformantă construită numai din mirosuri.
Parosmia are însă o verișoară mai stranie și mai discretă. Fantosmia, din grecescul phantasma, nălucă, este percepția unor mirosuri care nu au nicio sursă. Nicio moleculă nu a intrat în nas. Niciun receptor nu s-a declanșat ca răspuns la lumea din afară. Și totuși mirosul este acolo, viu și insistent: pâine prăjită arsă la trei dimineața într-o bucătărie curată, fum de țigară într-o cameră goală, iuțeala chimică și dulce a ceva care putrezește într-o casă în care nu a murit nimic.
Acestea nu sunt metafore. Sunt evenimente neurologice. Ele dezvăluie un adevăr tulburător despre percepția însăși, unul pe care parfumeria, poate mai mult decât orice altă artă, este în măsură să-l înțeleagă.
Locul ciudat al bulbului olfactiv în creier
Ca să înțelegem ce dezvăluie fantosmia, trebuie mai întâi să cunoaștem bulbul olfactiv și motivul pentru care ocupă o poziție atât de ciudată în arhitectura creierului uman.
Toate celelalte sisteme senzoriale sunt izolate. Vederea trece prin retină, nervul optic, nucleul geniculat lateral și talamus înainte de a ajunge în cortexul vizual, un lanț de relee de o lungime uimitoare, în care fiecare stație filtrează și interpretează înainte ca semnalul să meargă mai departe. Sunetul urmează un traseu la fel de birocratic: cohlee, nerv auditiv, nuclei ai trunchiului cerebral, corp geniculat medial, talamus, cortex auditiv. Simțul tactil, gustul, propriocepția, toate sunt dirijate prin talamus, marele operator de centrală al creierului, care hotărăște ce ajunge în conștiință și în ce ordine.
Mirosul refuză cu totul această rânduială. Bulbul olfactiv, o pereche de structuri nu mai mari decât niște afine, situate la baza lobului frontal, primește semnale direct de la epiteliul olfactiv, o porțiune de țesut cât un timbru poștal, din partea de sus a cavității nazale. Între lumea din afară și creier nu există aproape nimic: o rețea subțire de os, numită lama ciuruită, perforată ca o sită, prin care axonii neuronilor receptori olfactivi se strecoară direct în bulb. Nicio altă parte a sistemului nervos central nu este atât de dezgolită în fața mediului. Bulbul olfactiv este fereastra deschisă a creierului sau, mai exact, rana lui deschisă.
De la bulb, semnalele merg nu spre talamus, ci direct spre cortexul piriform și spre amigdală, sediul memoriei emoționale. De aceea mirosul este descris adesea drept cel mai primitiv dintre simțuri, cel mai încărcat emoțional, cel mai rezistent la cuvinte. Mirosul nu este primitiv. Ocolește mecanismul editorial prin care trebuie să treacă celelalte simțuri. Această scurtătură arhitecturală face ca oboseala olfactivă să fie atât de necruțător de eficientă în a șterge din conștiință stimulii constanți. Un miros intră în conștiință crud, nemijlocit, deja împletit cu amintirea și cu emoția înainte ca cortexul prefrontal să apuce să formeze un gând despre el.
Această arhitectură explică multe. Explică de ce mirosul unui anumit detergent de rufe poate face un adult să plângă, pe neașteptate. Explică de ce memoria olfactivă este atât de durabilă și atât de rezistentă la rememorarea voluntară: un miros nu poate fi chemat așa cum se cheamă o melodie, dar când mirosul vine nechemat, amintirea pe care o poartă este întreagă. Și explică, mai ales, de ce afectarea sistemului olfactiv produce forme de suferință atât de bizare și de precise.
Cum a atacat SARS-CoV-2 epiteliul olfactiv
Virusul SARS-CoV-2 avea, s-a dovedit, o afinitate deosebită pentru epiteliul olfactiv, după cum a arătat în 2020 un studiu al lui Brann, Tsukahara și al colegilor de la Harvard Medical School, publicat în Science Advances. Receptorul folosit pentru intrarea în celule, ACE2, se exprima în concentrație mare pe celulele sustentaculare, cele care susțin neuronii olfactivi. Virusul nu avea nevoie să ajungă la creier ca să distrugă mirosul. Îi era de ajuns să ajungă în nas.
Amploarea leziunilor olfactive rezultate a fost fără precedent în neurologia modernă. Estimările variază, dar o metaanaliză din 2022, publicată în British Medical Journal și care a cuprins peste 600.000 de pacienți, sugerează că între 40 și 65 la sută dintre bolnavii de Covid-19 au avut o formă de disfuncție olfactivă. La cei mai mulți, aceasta s-a remis în câteva săptămâni. La milioane de oameni, nu. Spre sfârșitul lui 2021, clinicile specializate în anosmie postvirală, până atunci o subspecialitate de nișă, erau copleșite. O generație întreagă a descoperit, pentru prima oară, ce înseamnă să trăiești într-o lume fără miros.
Pierderea mirosului a fost însă doar primul act. Pe măsură ce neuronii olfactivi lezați au început să se regenereze, un proces propriu sistemului olfactiv, care își păstrează capacitatea neuroplastică toată viața, mulți pacienți au constatat că mirosul nu a revenit curat. A revenit greșit. S-a instalat parosmia: deformările, substituțiile grotești, impresia că lumea a fost reconstruită puțin strâmb. Iar la un grup mai mic, dar semnificativ, s-a adăugat fantosmia, mirosuri făurite din nimic, generate în întregime în interiorul creierului.
Neuroștiința acestui fenomen este în același timp bine cunoscută și profund stranie. Când neuronii receptori olfactivi sunt distruși și încep să crească la loc, trebuie să-și găsească drumul înapoi spre glomerulii potriviți din bulbul olfactiv, stațiile precise de andocare în care converg anumite tipuri de receptori. Procesul nu este mereu exact. Axonii se conectează greșit. Receptorii ajung la glomeruli care nu le aparțin. Rezultatul este o hartă încurcată: creierul primește semnale coerente ca structură, dar greșite ca informație, ca un pian ale cărui corzi au fost prinse de ciocănele nepotrivite. Apăsați do central și obțineți fa diez. Apăsați fa diez și obțineți ceva ce nu mai este chiar nicio notă.
Fantosmia merge mai departe. În fantosmie, creierul nu interpretează greșit un semnal. Îl generează. Cortexul olfactiv, lipsit de intrarea obișnuită sau primind doar fragmente încâlcite, începe să umple golurile. Compune. Inventează. Produce percepții olfactive adesea surprinzător de precise: nu vagi impresii de „ceva care arde”, ci mirosul exact de pâine prăjită arsă, de benzină sau de o anumită marcă de țigări pe care pacientul nu a mai întâlnit-o de decenii. Creierul, lăsat singur într-o cameră întunecată, începe să vorbească singur. Iar ce spune este detaliat, coerent și în întregime fictiv.
Mirosurile fantomă există de secole, dinainte de Covid
Fenomenul nu este nou. Până la Covid i-a lipsit doar o populație de suferinzi destul de mare ca să ajungă în conștiința publică.
Fiodor Dostoievski a suferit toată viața de adult de epilepsie de lob temporal, după cum a documentat neurologul și istoricul medicinei John R. Hughes într-o trecere în revistă din 2005, publicată în Epilepsy and Behavior. El însuși descria aurele dinaintea crizelor în termeni pe care neurologii îi recunosc astăzi drept episoade fantosmice. Înainte de convulsie, înainte de teroare și de pierderea conștiinței, exista un moment de frumusețe stranie, copleșitoare. Prietenului său Strahov i l-a descris ca pe o experiență de claritate pătrunzătoare, ca pe senzația unui creier care funcționează la o frecvență mai înaltă, iar martorii vorbesc despre liniștea lui bruscă, beatifică. Se știe bine că epilepsia de lob temporal produce halucinații olfactive în timpul aurelor, iar episoadele lui Dostoievski nu fac excepție de la tipar. Erau impresii de miros care păreau să vină de nicăieri și de peste tot în același timp și care aduceau cu ele convingerea unui sens absolut, care se risipea în clipa în care începea criza.
Epilepsia de lob temporal este asociată de multă vreme cu halucinațiile olfactive. Fasciculul uncinat, un tract de substanță albă care leagă lobul temporal de cortexul orbitofrontal, trece prin regiuni implicate direct în procesarea mirosului. Când activitatea convulsivă se extinde prin aceste circuite, rezultatul este adesea un miros brusc, viu, involuntar. Pacienții îl descriu în feluri diferite: miros de ars, de cauciuc, de flori, de ceva indescriptibil, dar intens familiar. Fenomenul se numește criză uncinată și este documentat de când John Hughlings Jackson, părintele neurologiei engleze, l-a descris pentru prima oară în rapoartele sale clinice de la National Hospital for the Paralysed and Epileptic, în anii 1880. Este, în fond, sistemul olfactiv al creierului care se declanșează fără permisiune, o compoziție ieșită de sub control, generată dinăuntru.
Ceea ce leagă mirosul fantomă al epilepticului de cafeaua deformată a pacientului cu Covid este un singur principiu, același care face fantosmia atât de tulburătoare din punct de vedere filosofic: creierul nu primește pasiv informația olfactivă. O construiește activ. Mirosul nu este o înregistrare. Este o reprezentație.
Ce se întâmplă când mirosiți un trandafir, în plan molecular
Implicațiile merită cântărite îndelung.
Când mirosiți un trandafir, în cel mai mic detaliu se întâmplă următorul lucru: un nor de molecule volatile (câteva sute de compuși distincți în cazul unui trandafir centifolia, catalogați de cercetătorii de la INRA din Franța) se leagă de un subset din cele aproximativ 400 de tipuri de receptori olfactivi. Fiecare moleculă activează o altă combinație de receptori. Tiparul de activare este transmis bulbului olfactiv, unde este procesat în ceea ce neuroștiința numește „obiect olfactiv”, o percepție unitară pe care creierul o recunoaște drept „trandafir”. Dar acest obiect olfactiv nu este o fotografie a realității moleculare. Este o construcție, un model, ridicat de creier din date chimice fragmentare și modelat de memorie, așteptări, context, stare emoțională și variație genetică în exprimarea receptorilor.
Două persoane care miros același trandafir simt, într-un sens neurologic real, lucruri diferite. Nu pentru că moleculele diferă, ci pentru că diferă creierele care compun percepția. Repertoriul de receptori nu este identic de la o persoană la alta: polimorfismele genetice din genele receptorilor olfactivi fac ca unii oameni să fie funcțional anosmici la anumite molecule pe care alții le găsesc copleșitoare. Asocierile emoționale nu sunt identice. Amintirile declanșate nu sunt identice. Trandafirul este același. Experiența trandafirului este ireductibil personală.
Fantosmia face vizibil doar ceea ce este mereu adevărat: creierul este compozitorul, nu publicul. În percepția olfactivă normală, creierul compune ca răspuns la moleculele primite, are o partitură pe care o urmează, fie și cu aproximație. În fantosmie, creierul compune fără partitură. Orchestra cântă mai departe, dar foaia de note este goală. Iar lucrul tulburător, cel care ar trebui să dea de gândit, este că interpretarea rezultată nu se deosebește adesea, din interior, de cea reală. Mirosul fantomă de pâine prăjită arsă nu este trăit ca o halucinație. Este trăit ca pâine prăjită arsă. Compoziția creierului este atât de convingătoare, încât conștiința nu poate face diferența.
Aceasta nu este o defecțiune a sistemului. Este sistemul. Percepția a fost dintotdeauna un act creator. Creierul și-a generat dintotdeauna lumea tot atât cât a primit-o. Știm asta din neuroștiința vederii: punctul orb, orbirea la schimbare, efectul McGurk. Dar mirosul o arată cu o claritate aparte, incomodă, pentru că este simțul în care avem cea mai mare încredere instinctivă și pe care îl punem cel mai puțin la îndoială. Ne îndoim de ce vedem. Punem la îndoială ce auzim. Aproape niciodată nu ne îndoim de ce mirosim.
Antrenamentul olfactiv și protocolul Hummel
Tratamentul pentru fantosmie și parosmie este pe cât de rudimentar, pe atât de eficient. Se numește antrenament olfactiv, iar protocolul cel mai bine validat a fost dezvoltat de Thomas Hummel la Clinica de Miros și Gust a Universității Tehnice din Dresda. Metoda este simplă până la absurd: pacientul adulmecă de două ori pe zi patru mirosuri precise, trandafir, eucalipt, lămâie și cuișoare, timp de cel puțin 12 săptămâni. Fiecare adulmecare durează între 10 și 20 de secunde. Pacientul trebuie să se concentreze, să încerce să-și amintească cum ar trebui să miroasă, să-și pună la lucru memoria și atenția chiar în momentul inspirației.
Funcționează. Nu pentru toți și nu complet, dar cu o constanță pe care Hummel și colegii lui au demonstrat-o în mai multe studii controlate, între care un studiu esențial din 2009, publicat în The Laryngoscope. Pacienții care urmează un antrenament olfactiv structurat își recuperează mirosul măsurabil mai bine decât cei care nu îl urmează. Mecanismul este neuroplasticitatea: activarea deliberată și repetată a circuitelor olfactive îndrumă neuronii care se regenerează spre țintele corecte, consolidează conexiunile sinaptice slăbite și, mai ales, reantrenează modelele predictive ale creierului despre ce ar trebui să însemne un anumit tipar de activare a receptorilor. Nu expuneți pur și simplu nasul la un stimul. Învățați creierul să compună din nou corect.
Alegerea celor patru mirosuri nu este arbitrară. Trandafirul, eucaliptul, lămâia și cuișoarele au fost alese pentru că țin de patru categorii primare de mirosuri: floral, rășinos, fructat și condimentat. Împreună acoperă larg repertoriul receptorilor. Sunt, iar asta contează, și familiare cultural: modelul predictiv al creierului are așteptări puternice pentru aceste mirosuri, deci reantrenarea devine mai eficientă. Familiaritatea nu este un detaliu al tratamentului. Ea este tratamentul. Creierul se vindecă mai repede când știe ce ar trebui să audă.
Nici paralela cu antrenamentul muzical nu este întâmplătoare. Un pianist care își revine după o accidentare la mână nu începe cu Rachmaninov. Începe cu game, tipare simple, repetitive, fundamentale, care refac căile neuronale pe care se sprijină interpretarea complexă. Antrenamentul olfactiv înseamnă game olfactive. Este creierul care își reînvață propriul instrument.
Cel care miroase colaborează, nu înregistrează
Pentru cei care lucrează cu parfumul, care își petrec viața mânuind materiile prime ale mirosului, fantosmia este o revelație. Ea confirmă ce a știut mereu, implicit, practica parfumeriei: mirosul nu este un simț pasiv, ci unul creator. Cel care percepe nu este un aparat de înregistrare, ci un colaborator. Spațiul dintre o moleculă și o amintire nu este gol, ci plin de inteligența compozițională a creierului.
Un parfumier care construiește un acord nu asamblează un stimul. Scrie o partitură pe care un alt creier o va interpreta. Interpretarea nu va fi niciodată identică cu partitura. Nu are cum. Interpretul, adică purtătorul, cel care miroase, aduce la întâlnire o viață întreagă de mirosuri trăite, un genotip al receptorilor care nu seamănă cu al nimănui și o istorie emoțională pe care nu o mai împarte niciun alt om. Mirosul unui parfum pe piele nu este un fapt. Este un eveniment, o colaborare între compoziție și conștiința care o primește.
Fantosmia arată doar ce se întâmplă când colaborarea se rupe, când creierul purtătorului începe să improvizeze fără aportul compozitorului. Mirosurile fantomă sunt parfumurile proprii ale creierului, brute, adesea neplăcute, dar trăiri olfactive autentice din punct de vedere structural, generate de același mecanism neuronal care produce percepția unui absolut de tuberoză sau a unui ulei de bergamotă presat la rece. Ele dovedesc că mecanismul mirosului este în esență generativ. Nu are nevoie de lume ca să creeze.
Nu este un gând comod. Preferăm să credem că simțurile ne dau lumea așa cum este, că percepția e o fereastră, nu o pictură. Dar sistemul olfactiv, cu expunerea lui neuronală directă, cu ocolirea filtrului talamic, cu legătura lui intimă cu emoția și cu memoria, a fost dintotdeauna simțul care refuză cel mai deschis această iluzie. Mirosul a fost mereu construit. Mirosul a fost mereu personal. Mirosul a fost mereu, în sensul neurologic cel mai profund, un act creator.
Milioanele de oameni care și-au pierdut mirosul din cauza unui virus și au găsit în locul lui o lume deformată sau fantomă au învățat asta pe pielea lor. Creierul nu este un microfon care înregistrează fidel mediul chimic. Este o orchestră care cântă după partitură când o are și improvizează când nu o are. Muzica nu se oprește niciodată. Întrebarea este doar dacă compoziția reflectă lumea de afară sau lumea dinăuntru.
Tocmai pentru că creierul este un compozitor, calitatea partiturii contează enorm. Un mare parfum nu anulează inteligența compozițională a creierului. O pune la lucru. Îi oferă o structură destul de bogată și de complexă încât să susțină propria interpretare creatoare a creierului, așa cum o mare piesă muzicală oferă un cadru în care fiecare interpretare iese altfel.
Mirosul fantomă de pâine prăjită arsă este creierul care compune singur, fără partitură, din fragmente și zgomot. Parfumul este opusul: o partitură atât de detaliată, de gândită, de bine ancorată în materii prime, încât interpretarea ei de către creier devine mai bogată decât ar putea produce singure compoziția sau conștiința.
Această colaborare, între moleculă și amintire, între lumea exterioară și inteligența compozițională a creierului, este ceea ce vrem să spunem când zicem că cineva poartă un parfum. Nu că îl aplică. Nu că îl primește pasiv. Îl poartă: un act de percepție activ, creator, ireductibil personal.
Orchestra cântă mereu. Întrebarea este ce îi dați de interpretat.
Șapte extrait de parfum cu o concentrație de 20%, o singură colecție. DISCOVERY SET le cuprinde pe toate șapte, în mostre de 2 ml.
