Pierderea unui simț la care nu se gândește nimeni stârnește o spaimă aparte. Nu orbirea, pe care imaginația o repetă din timp. Nu surzenia, pe care literatura a făcut-o nobilă. Ci anosmia, absența totală a mirosului, pe care, până de curând, cei mai mulți nici nu știau s-o numească.
Lectură de 10 minute
În primăvara anului 2020, milioane de oameni s-au trezit într-o lume golită de arhitectura ei invizibilă. Cafeaua nu mai avea căldură. Usturoiul nu mai avea nimic amenințător. Copiii lor nu miroseau a nimic. Pierderea nu durea așa cum doare un os rupt. Era ontologică. Lumea era încă acolo, intactă pentru ochi, dar fusese golită de o dimensiune despre care nimeni nu le spusese că ține totul laolaltă.
Ce a urmat este unul dintre cele mai stranii episoade din istoria medicinei. Un protocol de reabilitare pus la punct într-un laborator universitar din Germania, obscur, fără strălucire, studiat de vreo două duzini de cercetători din toată lumea, a devenit peste noapte un fenomen global. Milioane de oameni, disperați și lăsați în mare parte de izbeliște de propriii medici, au început să se așeze la masa din bucătărie de două ori pe zi, cu borcănașe de ulei esențial ținute sub nas, inspirând cu concentrarea deliberată a cuiva care învață din nou să meargă.
Își antrenau mirosul. Și au dat, fără să știe, peste una dintre cele mai izbitoare demonstrații de neuroplasticitate pe care le-a produs știința modernă.
Thomas Hummel și cotloanele cercetării olfactive
Protocolul are un nume și un părinte. Thomas Hummel, profesor de otorinolaringologie la Technische Universitat Dresden, studia tulburările olfactive de la începutul anilor 1990, o vreme în care cercetarea mirosului stârnea aproape același zâmbet ca o colecție de capace de sticle. Sistemul olfactiv era, în ierarhia neuroștiinței, un loc uitat. Vederea avea cortexul. Auzul avea implanturile cohleare. Mirosul avea anecdota și resemnarea.
Hummel nu era resemnat. Observase un lucru pe care literatura clinică îl ignorase în mare parte: unii pacienți cu anosmie postvirală își recăpătau mirosul în timp, iar cei care spuneau că caută activ mirosuri în perioada de recuperare păreau să se vindece mai deplin. Observația era informală. Era și, așa cum s-a dovedit, sămânța a tot ce a urmat.
Până în 2009, Hummel și echipa lui transformaseră intuiția într-un protocol. Patru uleiuri esențiale, de trandafir, eucalipt, lămâie și cuișoare, au fost alese nu la întâmplare, ci după un sistem de clasificare propus de psihologul german Hans Henning în lucrarea din 1916, Der Geruch. Henning descrisese percepția mirosurilor ca fiind organizată pe o prismă geometrică cu șase vârfuri: floral, fructat, rășinos, condimentat, putred și ars. Cele patru uleiuri ale lui Hummel reprezentau patru dintre aceste șase categorii. Trandafirul pentru floral. Lămâia pentru fructat. Eucaliptul pentru rășinos. Cuișoarele pentru condimentat. Categoriile putred și ars au fost excluse din motive evidente de liniște în casă.
Instrucțiunile erau dezarmant de simple. De două ori pe zi, dimineața și seara, pacientul deschidea pe rând fiecare borcan și inspira ușor timp de zece până la cincisprezece secunde, atent la miros sau, dacă mirosul lipsea, la amintirea lui. Durata minimă era de douăsprezece săptămâni. Îmbunătățirea, când apărea, continua adesea luni la rând după aceea.
Primul studiu randomizat controlat, publicat de grupul lui Hummel în 2009 în The Laryngoscope, a arătat o îmbunătățire semnificativă statistic a funcției olfactive față de grupul de control. Studiile ulterioare au reprodus rezultatul. O trecere în revistă sistematică din 2017, semnată de Sorokowska și colaboratorii în Rhinology, l-a confirmat. Pentru standardele medicinei olfactive, un domeniu în care nihilismul terapeutic era atitudinea implicită, rezultatele erau remarcabile. Iată o intervenție care nu costa aproape nimic, nu avea efecte secundare și producea schimbări structurale și funcționale măsurabile în sistemul nervos.
Aproape nimeni nu a observat.
Neuronii olfactivi se regenerează pe tot parcursul vieții adulte
Pentru a înțelege de ce funcționează antrenamentul olfactiv, trebuie știut ceva neobișnuit despre sistemul olfactiv: este singurul sistem senzorial din corpul uman care își regenerează continuu neuronii primari pe tot parcursul vieții adulte.
Epiteliul olfactiv, un petic de țesut cât un timbru poștal, aflat sus în cavitatea nazală, conține aproximativ șase milioane de neuroni receptori olfactivi, fiecare specific genetic persoanei respective. Fiecare neuron exprimă la suprafață un singur tip de receptor de miros, ales dintr-un repertoriu de aproximativ patru sute de gene funcționale de receptori, după harta trasată de Linda Buck și Richard Axel în lucrarea publicată în Cell în 1991, care le-a adus Premiul Nobel. Când o moleculă din aer se leagă de unul dintre acești receptori, neuronul emite un impuls. Semnalul parcurge axonul neuronului, trece prin mici perforații ale lamei ciuruite, un os asemănător unei site de la baza craniului, și ajunge în bulbul olfactiv, prima stație releu a creierului pentru miros.
Detaliul esențial: neuronii receptori olfactivi trăiesc doar între treizeci și șaizeci de zile. Se nasc dintr-o populație de celule stem bazale din epiteliu, se maturizează, își prelungesc axonii prin lama ciuruită, formează conexiuni sinaptice în bulbul olfactiv, funcționează câteva săptămâni și mor. Ciclul nu se oprește niciodată. Simțul mirosului se reconstruiește, la propriu, în fiecare lună.
Această regenerare constantă este marea forță a sistemului și marea lui vulnerabilitate. În condiții normale, neuronii nou-născuți urmează indicii chimice de ghidare ca să-și găsească țintele corecte în bulbul olfactiv. Neuronii care exprimă același tip de receptor converg spre același glomerul, un ciorchine sferic de sinapse, și alcătuiesc o hartă spațială precisă. Harta se rescrie continuu, dar, fiindcă indiciile de ghidare sunt stabile, fiecare generație nouă de neuroni reface aceeași topografie. Rezultatul este fără cusur. Renovarea nu se observă, pentru că planul rămâne același.
Când un virus lezează epiteliul olfactiv, exact ce face SARS-CoV-2, ca și virusurile gripale, rinovirusurile și altele, regenerarea poate da greș. Celulele stem se divid în continuare. Neuroni noi apar în continuare. Dar indiciile de ghidare pot fi perturbate. Neuronii nou-născuți, ca niște navetiști într-un oraș din care au dispărut toate indicatoarele stradale, își prelungesc axonii în bulbul olfactiv și se conectează la glomeruli greșiți. Un neuron care ar trebui să se lege de glomerulul ce codifică trandafirul ajunge în schimb la cel pentru sulf. Trăirea subiectivă a acestei conectări greșite este parosmia, starea înspăimântătoare în care mirosurile familiare se deformează, de obicei în ceva grețos. Cafeaua miroase a canalizare. Ciocolata miroase a benzină. Pielea persoanei iubite miroase a cauciuc ars.
Antrenamentul olfactiv intervine exact în acest punct. Prezintă în mod repetat aceleași patru mirosuri și, esențial, cere pacientului să fie atent la fiecare în mod deliberat, să-i recheme din memorie adevăratul caracter chiar dacă percepția actuală este deformată sau absentă. Astfel, protocolul pare să ofere o formă de neuroplasticitate dirijată. Stimularea repetată încurajează neuronii în regenerare să-și găsească glomerulii-țintă corecți. Componenta de atenție poate spori feedbackul neural de sus în jos, care ajută la consolidarea conexiunilor corecte și la eliminarea celor greșite. De-a lungul săptămânilor și lunilor, harta spațială din bulbul olfactiv se restabilește treptat.
Mecanismul nu este pe deplin înțeles. Nimeni nu a făcut biopsii seriate ale epiteliului olfactiv uman în timpul antrenamentului olfactiv, din motive evidente. Dar dovezile convergente din imagistica funcțională a creierului, din testarea psihofizică și din modelele animale sunt convingătoare. Antrenamentul olfactiv accelerează și dirijează recuperarea naturală.
Atenția este cuvântul îngropat în protocol
Protocolul ascunde un cuvânt care merită mai multă analiză decât primește de obicei. Cuvântul este atenția.
Instrucțiunile lui Hummel nu spun: expuneți-vă la patru mirosuri de două ori pe zi. Spun: concentrați-vă asupra fiecărui miros. Fixați-vă atenția. Încercați să vă amintiți cum ar trebui să miroasă. Distincția nu este întâmplătoare. Mai multe studii au arătat că expunerea pasivă la mirosuri, de pildă parfumarea ambientală a unei camere, aduce o îmbunătățire semnificativ mai mică decât aceeași expunere însoțită de atenție deliberată și concentrată. Efortul de a mirosi, de a îndrepta conștiința spre semnalul olfactiv, pare activ farmacologic într-un fel în care simpla apropiere de molecule nu este.
Este o constatare profund ciudată dacă mirosul este socotit un simț pasiv, cum îl socotesc cei mai mulți. Tindem să ne imaginăm olfacția ca pe ceva ce ni se întâmplă: un miros trece, îl înregistrăm, atât. Dar neuroștiința spune altceva. Percepția olfactivă este o construcție, asamblată în timp real din interacțiunea dintre semnalele senzoriale de jos în sus și așteptările, amintirile și stările atenționale de sus în jos. Concentrarea asupra unui miros nu înseamnă doar a primi mai mult din el. Înseamnă a schimba calculul neural care transformă un semnal chimic într-o percepție.
Filosoful Alva Noe a susținut, în cartea din 2004, Action in Perception, că percepția nu este ceva ce organismele suportă, ci ceva ce fac. Antrenamentul olfactiv este poate cea mai literală întruchipare a acestei teze din medicina clinică. Pacientul nu primește pasiv un tratament administrat de altcineva. Pacientul este tratamentul. Atenția lui este ingredientul activ.
Tot de aceea, în treacăt fie spus, antrenamentul olfactiv este atât de greu. Nu fizic: a deschide un borcan și a inspira nu cer echipament sau abilități speciale. Ci atențional. A susține o atenție olfactivă concentrată chiar și cincisprezece secunde este o muncă grea pentru cei mai mulți. Mintea o ia razna. Sistemul vizual, obișnuit cu dominanța lui, își reia locul. Tentația de a face gesturile doar de formă, de a ține borcanul sub nas și de a se gândi la altceva, este copleșitoare. Iar gesturile făcute doar de formă nu dau nici pe departe același rezultat.
Foamea de educație olfactivă de după Covid
Explozia antrenamentului olfactiv de după Covid a scos la iveală o foame vastă, nesatisfăcută, de educație olfactivă. Înainte de 2020, singurii care își antrenau deliberat simțul mirosului erau profesioniștii: parfumieri, creatori de arome, somelieri, oenologi, degustători de ceai și o mână de oameni de știință din domeniul senzorial. Aceste discipline recunoscuseră mereu că acuitatea olfactivă nu este o trăsătură fixă, ci o abilitate, dezvoltată prin ani de practică sistematică. Un parfumier stagiar petrece luni la rând învățând să identifice materii prime cu ochii legați, nu pentru că ar avea o anatomie nazală deosebită, ci pentru că și-a construit, prin repetiție și atenție, o arhitectură cognitivă pentru a deosebi și a clasifica informația olfactivă.
Criza anosmiei din pandemie a democratizat această cunoaștere. Brusc, oameni obișnuiți au început să învețe lucruri pe care studenții la parfumerie le învață în primul an. Mirosul cere implicare activă. Denumirea unui miros ajută la percepția lui. Aceeași moleculă poate mirosi diferit în funcție de concentrație, context și așteptări. Memoria olfactivă este mai durabilă și mai încărcată emoțional decât cea vizuală sau auditivă. Nasul se adaptează repede și trebuie lăsat să se odihnească între expuneri. În unele zile simțul mirosului este mai ascuțit decât în altele, din motive care rămân în mare parte misterioase.
O mică industrie s-a ivit peste noapte. Truse de antrenament olfactiv, mici cutii cu cele patru uleiuri canonice, au apărut pe Amazon, pe Etsy și în farmaciile din Europa. Organizații caritabile precum AbScent, din Regatul Unit, fondată de Chrissi Kelly, care militează pentru persoanele ce și-au pierdut mirosul, au devenit colaci de salvare pentru sute de mii de oameni. Grupurile de Facebook s-au transformat în comunități de sprijin reciproc, în care membrii își urmăreau progresul cu o minuție obsesivă și emoționantă. Lumea medicală, care nu luase niciodată prea în serios plângerile olfactive (nu există un echivalent pentru miros al audiologului, nici un cod de asigurare pentru reabilitarea olfactivă), a fost nevoit, cu întârziere, să le acorde atenție.
Unii dintre convertiții antrenamentului olfactiv au mers mai departe. După ce și-au recăpătat olfacția, nu s-au oprit din antrenament. Au constatat că practica olfactivă deliberată le ascuțise percepția peste nivelul de dinainte de boală. Puteau sesiza subtilități pe care nu le observaseră niciodată. Vocabularul pentru descrierea mirosurilor li se îmbogățise. Deveniseră, într-un sens modest, dar real, mai prezenți în lumea olfactivă.
Ce face atenția dirijată pentru un nas neafectat
Aceasta este poate cea mai interesantă implicație a poveștii antrenamentului olfactiv și cea mai puțin discutată în literatura medicală. Dacă atenția olfactivă dirijată poate repara un simț al mirosului afectat, ce poate face pentru unul intact?
Răspunsul, bazat pe zeci de ani de dovezi din știința senzorială, este: destul de mult. Studiile de antrenament olfactiv la subiecți sănătoși au arătat îmbunătățiri ale discriminării, identificării și sensibilității la mirosuri. Câștigurile nu sunt enorme și cer efort susținut, dar sunt reale. Nasul uman nu este un instrument fix, cu specificații imuabile. Seamănă mai degrabă cu un mușchi sau, mai exact, cu o rețea neuronală a cărei putere de discriminare crește odată cu stimulii structurați și cu răspunsul primit.
Principiul general se aplică tuturor modalităților senzoriale, dar este cel mai vizibil în olfacție, pentru că mirosul este simțul pe care îl neglijăm cel mai mult. Trăim într-o cultură saturată vizual și săracă olfactiv. Avem o sută de cuvinte pentru culori și aproape niciunul pentru mirosuri, o sărăcie pe care sinesteții care văd mirosul ca pe o culoare o ocolesc mai ușor decât noi, ceilalți. Putem descrie nuanța exactă de albastru dintr-un tablou, dar ne chinuim să formulăm diferența dintre două vinuri albe. Nu este o limită a nasului. Este o limită a atenției.
Antrenamentul olfactiv, fie că îl face un pacient cu anosmie cu patru borcane de ulei esențial, un parfumier cu o mie de materii prime sau oricine se oprește pur și simplu să observe cum miroase de fapt aerul, este, în fond, un exercițiu împotriva acestei neglijări. Este practica de a da atenție unei informații care a fost mereu acolo, care ajunge la aceiași neuroni și declanșează aceleași cascade moleculare, dar este procesată la periferia conștiinței, nu în centrul ei.
Oamenii fac antrenament olfactiv de milenii
O ultimă ironie merită notată. În ciuda întregii validări științifice a protocolului Hummel, a studiilor randomizate, a imagisticii și a modelelor neurobiologice, mecanismul de bază al antrenamentului olfactiv este ceva ce oamenii fac de milenii, fără să-i fi spus astfel. Ritualurile cu incens din templele antice. Piețele de mirodenii de pe rutele comerciale medievale. Plimbările prin grădină prescrise pentru melancolie în medicina secolului al XVIII-lea. Somelierul care rotește paharul și inspiră cu ochii închiși. Toate sunt, în felul lor, practici structurate de atenție olfactivă.
Thomas Hummel nu a inventat antrenamentul olfactiv. L-a măsurat. L-a formalizat. L-a dovedit. Și astfel a dat un nume și un mecanism lucrului pe care sistemul olfactiv uman îl aștepta dintotdeauna: actul simplu și radical de a i se cere să fie atent la ceea ce ne spunea.
A fost nevoie de o pandemie ca să ascultăm.
Șapte extrait de parfum de 20%, o colecție. DISCOVERY SET le conține pe toate șapte în mostre de 2 ml.
