O femeie din Londra, subiect de cercetare, menționată în literatura de specialitate doar ca „S.J.”, vede culori de fiecare dată când inspiră. Cafeaua este un bordo adânc, în continuă schimbare. Iarba proaspăt tăiată pulsează în benzi de verde lime electric și aur. Mirosul bucătăriei mamei ei, o suprapunere complexă de cardamom, ghee și pâine caldă, îi produce un câmp vizual pe care îl descrie drept „ambrat, cu fire roșii în mișcare, ca jarul privit prin miere”.
9 min de citit
S.J. nu vorbește poetic, ci clinic. Are sinestezie olfactivo-vizuală, o stare neurologică în care stimularea unei căi senzoriale, mirosul, produce experiențe automate, involuntare, în alta, vederea. Când străbate o grădină, nu simte doar mirosul florilor. Le privește, cu ochii închiși, cum înfloresc în culori care nu au nicio legătură cu petalele.
Nu este singura. Și nu este bolnavă. Creierul ei este doar o variantă a creierului uman în care perdeaua dintre simțuri a rămas deschisă.
Prevalența sinesteziei și numeroasele ei forme
Sinestezia, din grecescul syn (împreună) și aisthēsis (senzație), afectează aproximativ 4% din populația generală, potrivit unui studiu de prevalență de amploare realizat de Julia Simner și colaboratorii ei de la Universitatea din Edinburgh, publicat în Perception în 2006, deși cifra variază după cine numără și cât de strict definește fenomenul. Forma cea mai studiată este sinestezia grafem-culoare, în care literele sau cifrele evocă anumite culori: cifra 5 este mereu verde, litera A este mereu roșie, iar aceste asocieri sunt la fel de involuntare și de constante ca culoarea cerului. Verificați asocierile unui sinestet grafem-culoare, așteptați un an, verificați-le din nou. Culorile rămân. Nu sunt metafore. Sunt percepții.
Sinestezia olfactivo-vizuală, varianta cu care trăiește S.J., este mai rară și mai greu de studiat, din motive care arată ceva important despre felul în care știința tratează mirosul. Vederea domină neuroștiința occidentală. Avem cartele de culori standardizate, scale de luminanță, măsurători ale frecvenței spațiale. Putem descrie un stimul vizual cu precizie matematică. Mirosul nu se lasă descris așa. Nu există un tabel periodic al mirosurilor, nu există o lungime de undă pentru „trandafir”, așa cum există 620 de nanometri pentru „roșu”. Olfacția este simțul anarhist, procesat prin sistemul limbic, cea mai veche și mai încărcată emoțional arhitectură a creierului, aceeași cale directă care face ca memoria olfactivă să fie atât de vie emoțional și totuși atât de nesigură în privința faptelor, iar cercetătorii s-au simțit dintotdeauna ușor stânjeniți de ea. Este prea subiectivă, prea legată de memorie și de sentiment, prea refractară la condițiile controlate din care ies date curate.
Această stânjeneală are consecințe. Sinestezia olfactivă este documentată, dar insuficient studiată, recunoscută, dar slab cartografiată. Puținele studii de caz sunt grăitoare: un bărbat din Germania care vede tipare geometrice când miroase condimente, o femeie din California pentru care lavanda are mereu o anumită nuanță de albastru saschiu. Asocierile sunt constante, automate și imposibil de suprimat. Sunt reale în toate sensurile în care neuroștiința folosește cuvântul.
Dar faptul cu adevărat ciudat, cel care ar trebui să ne dea de gândit, este altul: noi ceilalți, cei 96% fără sinestezie clinică, suntem deja la jumătatea drumului.
Percepția intermodală în laboratorul de cercetare de la Oxford
În 2010, psihologul experimental Charles Spence și colaboratorii de la Crossmodal Research Laboratory din Oxford au publicat o serie de studii care ar fi trebuit să rescrie felul în care gândim granițele dintre simțuri. Au arătat că creierul uman nu procesează simțurile izolat. Le procesează împreună, într-un schimb continuu. Dacă cineva gustă ceva dulce, va socoti mai înalt un sunet auzit în același timp. Dacă vede un câmp vizual roșu, va socoti mai cald un miros prezentat odată cu el. Acestea nu sunt experiențe sinestezice (participanții erau neurotipici), dar sunt corespondențe intermodale, regularități statistice profunde în felul în care creierul proiectează un simț pe altul.
Implicațiile sunt vaste. Creierul nu construiește modele separate ale lumii pentru fiecare simț pe care apoi să le coasă la final, ca un monteur care sincronizează sunetul cu imaginea. Construiește un singur model, folosind simultan toate canalele disponibile, iar canalele nu sunt atât de separate pe cât pretindem. Există căi neuronale directe între cortexul olfactiv și cortexul vizual. Există regiuni de procesare comune în cortexul orbitofrontal, unde mirosul, gustul și textura converg în experiența unică și unitară pe care o numim aromă. Granițele dintre simțuri nu sunt ziduri. Sunt perdele, subțiri, permeabile și, în unele creiere, trase permanent într-o parte.
Lucrul nu e nou. Nouă e doar știința care confirmă intuiții foarte vechi.
Arthur Rimbaud, în poemul Voyelles din 1871, atribuia culori vocalelor: A era negru, E alb, I roșu, O albastru, U verde. Poemul este dezbătut de peste un secol. Era Rimbaud sinestet? Făcea un exercițiu literar? Răspunsul contează mai puțin decât faptul că poemul funcționează, că cititorii îl întâlnesc și simt justețea asocierilor, chiar când nu pot explica de ce. Forma deschisă și întunecată a gurii la rostirea lui „A” chiar pare neagră, iar articularea strânsă și luminoasă a lui „I” chiar pare roșie. Rimbaud cartografia corespondențe intermodale înainte ca neuroștiința să aibă un nume pentru ele.
Wassily Kandinsky picta muzica. Pânzele lui erau încercări de a reda sunetul în formă vizuală, nu ilustrații ale unor scene muzicale, ci traduceri directe ale experienței auditive în culoare și formă. În tratatul din 1911 Despre spiritual în artă, trompeta apare drept „un galben ascuțit”, iar arta, susținea Kandinsky, ar trebui să aspire la condiția muzicii tocmai pentru că muzica era deja abstractă, deja activă în spațiul dintre categoriile senzoriale definite. Fie că Kandinsky a avut sinestezie clinică, fie doar o sensibilitate profundă la rezonanța intermodală, opera lui arată că spațiul dintre simțuri nu este gol. Este un teritoriu creator, iar cei care îl locuiesc, prin neurologie sau prin exercițiu, percep lucruri pe care ceilalți le pot descrie doar prin analogie.
Vocabularul parfumeriei este deja sinestezic
Acum gândiți-vă la vocabularul parfumeriei.
O notă citrică este „luminoasă”. Oudul este „întunecat”. Vanilia este „caldă”. Galbanumul este „verde”. Irisul este „pudrat”, un cuvânt tactil pentru o experiență gazoasă. Un parfum bine construit are „adâncime” și „înălțime”, metafore spațiale pentru ceva care nu ocupă niciun spațiu. Vorbim despre aldehide „ascuțite” și moscuri „netede”, despre note florale „transparente” și rășini „opace”. Descriem anumite acorduri drept „sonore” și altele drept „liniștite”. Vorbim despre parfumuri „rotunde”.
Acesta nu este limbajul neglijent al marketingului. Este vocabularul de lucru al meseriei, cuvintele pe care parfumierii le folosesc în laborator, evaluatorii în sesiunile de evaluare, iar furnizorii de materii prime le tipăresc în buletinele lor tehnice. Este lexiconul comun fără de care profesia nu ar putea funcționa, pentru că mirosul nu are un vocabular propriu. Spre deosebire de culoare, care are roșu, albastru, verde, termeni primari ce nu trimit la nimic altceva, mirosul își împrumută tot limbajul de la alte simțuri. Chiar și lexiconul absolutelor, concretelor și rezinoidelor este un vocabular de analogii împrumutate. Este un simț care vorbește doar în traducere.
Iar traducerile nu sunt arbitrare. Când echipa lui Spence a testat dacă oamenii asociază mirosul de lămâie cu galbenul, concordanța a fost aproape universală, indiferent de cultură și de limbă. Scorțișoara este roșu-brun. Menta este verde sau albastră. Nu sunt perechi aleatorii: reflectă regularități profunde ale mediului (lămâile sunt galbene, frunzele de mentă sunt verzi), pe care creierul le-a interiorizat ca așteptări intermodale. Dar asocierile merg mai departe decât simpla apariție împreună. Oamenii apreciază constant vanilia drept „caldă”, chiar și în culturi în care vanilia nu este asociată cu băuturile calde. Apreciază citricele drept „luminoase”, chiar și în întuneric. Corespondența intermodală este încorporată în arhitectură, nu învățată de pe etichetă.
Asta înseamnă că limbajul sinestezic al parfumeriei nu este un eșec al preciziei descriptive. Este un succes al onestității perceptive. Când un parfumier numește o notă „luminoasă”, nu caută o metaforă pentru că i-a scăpat cuvântul literal. Raportează o percepție intermodală autentică, o corespondență între stimulul olfactiv și calitatea vizuală a luminozității, care există în cablajul neuronal al fiecărui creier uman. Vorbește limba corespondenței intermodale, singura limbă pe care a avut-o vreodată mirosul.
Formarea unui parfumier cultivă sinestezia funcțională
Formarea parfumierului poate fi înțeleasă, așadar, drept o cultivare deliberată a sinesteziei funcționale. Cine studiază parfumeria petrece ani întregi mirosind materii prime, sute, apoi mii, și construiește o bibliotecă internă care codifică fiecare materie nu doar ca miros, ci ca profil complex, multisenzorial. Vetiverul este mai mult decât un miros. Este întunecat, pământos, ușor afumat, uscat pe piele, verde în notele de vârf, lemnos în cele de bază, cu o textură ca de in aspru. Fiecare dintre aceste descrieri este împrumutată de la alt simț. Și fiecare este necesară, pentru că un parfumier care ar putea spune doar „miroase a vetiver” ar fi ca un pictor care ar putea spune doar „arată a albastru”. Descriptorii sunt uneltele gândirii compoziționale. Prin ei un parfumier gândește o formulă, echilibrând cald cu răcoros, luminos cu întunecat, ascuțit cu neted, așa cum un compozitor echilibrează major cu minor, staccato cu legato.
Paralela cu muzica nu este întâmplătoare. Atât parfumeria, cât și muzica sunt arte temporale: se desfășoară în timp, cu o structură care are un început, o dezvoltare și o rezoluție. Ambele lucrează cu materiale invizibile și intangibile. Ambele se sprijină pe un vocabular intern parțial tehnic, parțial sinestezic și în mare parte incomunicabil celor din afară. Iar ambele produc experiențe resimțite visceral și imediat, într-un fel care precede și adesea copleșește analiza intelectuală. Nu hotărâți dacă o piesă muzicală vă emoționează. Nu hotărâți nici dacă un parfum vă răscolește. Răspunsul este precognitiv și pornește din cele mai vechi și mai puțin verbale zone ale creierului.
Ceea ce sinestetul are de la natură, parfumierul dobândește prin disciplină, o disciplină pe care antrenamentul olfactiv de după Covid a adus-o acum la milioane de nespecialiști. Diferența este reală: S.J. nu poate alege să nu mai vadă bordo când miroase cafea, în timp ce un parfumier poate discuta despre întunericul vetiverului fără să vadă literal un câmp vizual întunecat. Dar arhitectura neuronală de dedesubt este comună. Ambii folosesc căi intermodale. Ambii trăiesc mirosul ca pe ceva mai bogat decât un fenomen al unui singur simț. Creierul sinestezic este doar mai insistent în privința asta.
Tradiția filosofică a simțurilor distincte
O tradiție filosofică, de la Aristotel prin Locke până la fenomenologia contemporană, tratează simțurile drept canale distincte care livrează tipuri separate de informație unui procesor central, mintea, sufletul, homunculul care stă în teatrul cartezian. Modelul este intuitiv. Pare corect. Ochii îmi dau culoarea, urechile sunetul, nasul mirosul, iar undeva în spatele frunții „eu” asamblez aceste date într-o lume coerentă.
Sinestezia demolează acest model. Dacă simțurile ar fi cu adevărat separate, sinestezia ar fi imposibilă: un fir legat greșit între două sisteme care n-au de ce să comunice. Dar sinestezia nu este doar posibilă, ci destul de frecventă ca să afecteze milioane de oameni din toată lumea, iar corespondențele intermodale care o susțin sunt universale. Simțurile nu au fost niciodată separate. Modelul a fost greșit.
Ceea ce avem în schimb este un creier care construiește un câmp perceptiv unitar din mai multe canale suprapuse și interpenetrante, oricare dintre ele putând să le influențeze pe celelalte. Mirosul nu este niciodată doar miros. Este întotdeauna însoțit de asocieri, vizuale, tactile, emoționale, spațiale, temporale, care nu sunt adaosuri metaforice la experiență, ci părți constitutive ale ei. Când mirosiți un trandafir și vă gândiți la „roșu”, nu faceți o deducție intelectuală din faptul că trandafirii sunt flori roșii. Trăiți o rezonanță intermodală încorporată în felul în care creierul procesează informația olfactivă. Roșul face parte din miros.
Parfumeria a știut dintotdeauna asta, iar sinestezia o confirmă. Granițele dintre simțuri sunt ficțiuni administrative, utile pentru structurarea manualelor, inutile pentru descrierea experienței. Un mare parfum face mai mult decât să miroasă frumos. Evocă lumină sau întuneric, căldură sau frig, textură, greutate și adâncime în spațiu: un eveniment senzorial pe tot spectrul, declanșat printr-un singur canal. Nu este un truc. Nu este marketing. Este o proprietate fundamentală a percepției umane, pe care o minoritate neurologică o trăiește în forma ei cea mai extremă, iar restul oamenilor o folosește de fiecare dată când descrie un miros drept cald, luminos, ascuțit sau întunecat.
Poeții și parfumierii lucrează între simțuri
Poetul și parfumierul s-au înțeles dintotdeauna, chiar dacă au folosit unelte diferite. Amândoi lucrează în spațiul dintre simțuri, unde o vocală poate fi roșie și o moleculă poate fi întunecată, iar niciuna dintre afirmații nu este o metaforă. Amândoi știu că cele mai bogate experiențe umane sunt intermodale: un apus este mai mult decât portocaliu, este și cald, liniștit, lent, iar o furtună este mai mult decât zgomotoasă, este și întunecată, rece, ascuțită. Simțurile nu sunt cinci. Sunt unul singur, exprimat în feluri diferite, iar dovada este scrisă în neurologia fiecărui creier care a numit vreodată o lămâie „luminoasă”.
Rimbaud nu a avut nevoie de un fMRI ca să știe asta. Kandinsky nu a avut nevoie de o lucrare evaluată de specialiști. Femeia din Londra care vede bordo când miroase cafea nu a avut nevoie de permisiunea nimănui ca să perceapă ce percepe. Iar fiecare om care a închis vreodată ochii, a inspirat și a văzut, într-un fel interior, de netăgăduit, o culoare, o formă, o temperatură, o textură care nu era acolo, dar era absolut reală, nu a avut nevoie să i se spună că simțurile sunt legate între ele.
Știa deja. Perdeaua era deja deschisă.
Șapte extrait de parfum la 20%, o singură colecție. În DISCOVERY SET se găsesc toate cele șapte, în mostre de 2 ml.
