O clădire mică la marginea orașului Jimma, în podișul etiopian, unde mirosul aerului nu seamănă cu nimic cunoscut și amintește de tot ce ar fi mai bine uitat. Mirosul este fecal și floral deodată, o unire imposibilă între putrezire și miere, ca și cum ceva frumos ar muri încet și ar produce, în ultimele ceasuri, o substanță de o valoare cumplită. Înăuntru, în cuști de sârmă abia mai late decât trupurile lor, civetele africane umblă în cercuri strânse, nevrotice. Umblă așa de ani de zile. Unele vor umbla până mor. De două ori pe săptămână, un lucrător imobilizează fiecare animal cu un băț bifurcat, îi ridică coada și răzuiește cu o spatulă de lemn o pastă gălbuie din glandele perineale. Animalul țipă. Pasta se adună într-un corn. Cornul se vinde unui intermediar. Intermediarul vinde unui exportator. Exportatorul vinde unei case de parfumuri din Grasse, sau vindea odinioară, sau vinde și acum prin intermediari care au învățat să nu facă publică proveniența.
9 min de citit
Aceasta este civeta. Timp de trei secole a fost una dintre materiile prime animalice de temelie ale parfumeriei clasice, alături de castoreum, mosc și ambră cenușie, iar în cea mai mare parte a acestei istorii nimeni de seamă nu a obiectat față de felul în care se obținea.
Civeta etiopiană: cinci sute de ani de recoltare
Civeta se folosește în parfumerie de dinaintea parfumeriei ca activitate comercială. Fermierii etiopieni recoltează pasta de civetă de cel puțin cinci sute de ani. Negustorii arabi o duceau peste Marea Roșie. În secolul al XV-lea se găsea deja în farmaciile europene, la început ca medicament (se credea că vindecă epilepsia, înmoaie pielea și ține departe ciuma), înainte de a trece în artele parfumului. În secolul al XVIII-lea, civeta era o marfă de lux cu un drum comercial stabil: din podișul etiopian la Djibouti, de la Djibouti la Aden, de la Aden la Marsilia, de la Marsilia la Grasse.
Civeta nu devenise de nelipsit prin mirosul ei luat separat, care este respingător la concentrație deplină: un atac dens, ascuțit, fecal, undeva între amoniac și brânză prea fermentată. Contau efectele ei în diluție, mai ales asupra celorlalte materii. La o parte la mie, pasta de civetă transforma o compoziție. Dădea adâncime. Dădea căldură. Dădea ceea ce parfumierii numesc rondeur, o rotunjime, senzația că parfumul are corp, că ocupă spațiu, că este mai puțin o adunare de substanțe chimice volatile și mai mult o prezență caldă, vie. Netezea trecerile dintre note. Prelungea persistența. Adăuga o căldură animalică pe care nasul omenesc o citește, subconștient, ca intimitate. Ca pielea. Ca un alt om, foarte aproape.
Nu este misticism. Chimia este bine înțeleasă. Civetona, principala cetonă macrociclică din pasta de civetă, are o structură moleculară care îi permite să se lege eficient de receptorii olfactivi asociați percepției moscului. Presiunea ei de vapori este excepțional de scăzută, deci se evaporă lent și rămâne pe piele ore în șir. Pasta conține și indol, scatol și un complex de acizi grași care, laolaltă, dau un spectru de tonuri animalice și florale. Indolul, în special, este o moleculă cu o dualitate izbitoare, prezentă în absolutul de iasomie, prezentă în fecale, răspunzătoare pentru tulburătoarea însușire erotică a amândurora.
Pentru marii parfumieri din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea, civeta era doar o parte din paletă. Se folosea cum folosește un pictor umbra arsă: nu ca vedetă, ci ca element de structură, ceva care făcea mai convingător tot ce o înconjura. Baza animalică era motorul de sub capotă. Niciun client care mirosea o compoziție terminată nu își spunea „civetă”. Își spunea „minunat”. Își spunea „cald”. Își spunea „scump”. Animalul din cușca de la Jimma era nevăzut. Așa trebuia să fie.
Etica nu a fost niciodată echivocă
Etica recoltării civetei nu este ambiguă și nu a fost niciodată. Practica este cruzime pură. Civetele sunt animale nocturne, solitare, semiarboricole, al căror teritoriu natural se întinde pe câțiva kilometri. În captivitate sunt închise în cuști lungi de aproximativ șaizeci de centimetri și late de patruzeci de centimetri. Nu se pot întoarce complet. Hrana lor, fructe și carne crudă, este adesea necorespunzătoare. Stresul captivității mărește secreția glandelor perineale (este un răspuns fiziologic cunoscut) și de aceea cuștile se țin mici. Stresul nu este un efect secundar al sistemului. Stresul este mecanismul.
Răzuirea în sine este violentă. Animalul trebuie imobilizat, fie cu un băț bifurcat apăsat pe gât, fie, în unele exploatații, printr-o sedare parțială, dăunătoare și ea. Glandele sunt sensibile. Spatula provoacă durere. Răzuirea repetată duce la inflamații, infecții și cicatrici. Animalele din fermele de civetă prezintă constant semnele comportamentale ale stresului cronic: mers stereotip, automutilare, refuzul hranei, agresivitate. Mortalitatea din fermele etiopiene de civetă este ridicată, dar cifrele exacte sunt greu de aflat, pentru că exploatațiile funcționează într-un vid de reglementare.
Nimic din toate acestea nu era secret. Era doar necercetat, la fel ca multe forme de exploatare a animalelor, până când sfârșitul secolului al XX-lea a adus o reevaluare mai amplă. Distanța dintre cușca de la Jimma și flaconul de pe măsuța de toaletă din Paris era uriașă, geografic, economic și cultural, iar distanța își făcea munca obișnuită: ascundea consecințele.
Schimbarea nu a venit dintr-un singur eveniment, ci dintr-o acumulare treptată de presiuni venite simultan din mai multe direcții. Mișcarea pentru drepturile animalelor, tot mai puternică instituțional din anii 1970, a început să documenteze practicile fermelor de civetă. Anchetele Societății Mondiale pentru Protecția Animalelor, devenită ulterior World Animal Protection, au adus fotografii și înregistrări video greu de respins. Uniunea Europeană a început să înăsprească reglementările privind ingredientele de origine animală din cosmetice. CITES, Convenția privind comerțul internațional cu specii pe cale de dispariție, nu a inclus civeta africană pe lista speciilor amenințate, dar clima de reglementare din jurul comerțului cu animale sălbatice se schimba astfel încât lanțurile de aprovizionare deveneau mai greu de menținut și mai ușor de controlat.
Apoi venea cea mai simplă presiune dintre toate: chimia de sinteză avansase până la punctul în care existau alternative.
Sinteza civetonei și drumul spre desuetudine
Marea ironie a declinului civetei este că molecula care i-a pecetluit sfârșitul, civetona, a fost sintetizată prima dată de Leopold Ružička la ETH Zürich, în 1926. Ružička, chimist croato-elvețian care avea să primească în 1939 Premiul Nobel pentru Chimie, a identificat structura de cetonă macrociclică a civetonei, dovedind că molecula răspunzătoare de caracterul civetei putea fi, în principiu, sintetizată. Sinteza era costisitoare și nepractică pentru uz comercial la vremea aceea, dar a stabilit principiul: molecula-cheie nu era magie. Era chimie. Se putea fabrica.
Economia a avut nevoie de decenii ca să ajungă din urmă știința. În anii 1950 și 1960, civeta naturală a rămas mai ieftină și mai ușor de găsit decât alternativele de sinteză. Dar pe măsură ce moscurile de sinteză se îmbunătățeau, întâi moscurile nitro, apoi cele policiclice, apoi moscurile macrociclice, care imitau cel mai fidel substanța naturală, avantajul de cost al civetei naturale s-a erodat. Până în anii 1980, mai multe molecule de sinteză puteau reproduce o mare parte din rolul civetei într-o compoziție, la o fracțiune din cost și fără povara etică. Civetona însăși a devenit disponibilă comercial ca produs de sinteză. Galaxolide, Habanolide, Exaltone și alte macrociclice ofereau variațiuni pe aceeași temă.
Marile case de parfumuri au scos pe tăcute civeta naturală din paletele lor. Unele au făcut-o din motive etice. Cele mai multe, pentru că produsele de sinteză erau mai avantajoase, mai constante ca calitate și mai puțin expuse riscului unei catastrofe de relații publice. Reformulările au fost, în cea mai mare parte, făcute cu îndemânare. Consumatorii nu au observat. Căldura rămăsese. Rotunjimea rămăsese. Lipsea ceea ce deplângeau puriștii: o anumită adâncime, o undă sălbatică de care produsele de sinteză se apropiau fără s-o atingă cu totul.
Acesta este argumentul care persistă într-o anumită tabără a parfumierilor tradiționali și merită formulat corect înainte de a i se răspunde. Argumentul este că civeta naturală are o complexitate, un spectru de sute de compuși minori alături de civetona dominantă, pe care nicio moleculă de sinteză singură nu o poate reproduce. Că componentele minore interacționează cu cele majore și cu celelalte materii dintr-o compoziție în moduri neînțelese pe deplin și deci imposibil de sintetizat pe deplin. Că se pierde ceva. Că pierderea contează.
Argumentul este plauzibil din punct de vedere chimic. Pasta naturală de civetă este într-adevăr mai complexă decât civetona de sinteză. Conține zeci de constituenți minori care contribuie la caracterul ei de ansamblu. O reconstituire, un amestec de molecule de sinteză gândit să se apropie de cel natural, se poate apropia mult, dar „aproape” nu înseamnă „identic”, iar distanța, oricât de mică, este reală.
Argumentul este totodată falit moral. Diferența dintre o notă de civetă naturală și una de sinteză o percep doar nasurile antrenate, care lucrează în condiții controlate. Este o diferență fină. Este o umbră. Iar prețul acelei umbre este un animal într-o cușcă, care umblă în cercuri și este răzuit cu o spatulă în timp ce țipă. Nicio diferență nu merită atât. Nicio compoziție nu merită atât. O tradiție care cere asta este o tradiție care merită să înceteze.
Întrebarea mai grea, rămasă fără răspuns în industrie
Întrebarea mai grea, cea pe care industria nu a privit-o încă pe deplin în față, nu este dacă civeta trebuia abandonată. Trebuia. A fost abandonată. Întrebarea este ce arată abandonul despre relația dintre parfumerie și lumea naturală, în sens mai larg.
Civeta nu a fost singura materie animalică cu o proveniență tulbure. Castoreumul, extras din pungile castoriale ale castorilor, cerea uciderea animalului. Moscul natural, de la căprioara cu mosc din Asia Centrală, cerea și el uciderea animalului și a adus mai multe specii la un pas de dispariție. Ambra cenușie, marea excepție, se adună de pe plajele unde ajunge adusă de valuri după ce este eliminată de cașaloți, dar cașaloții care o produc sunt la rândul lor în pericol, iar statutul juridic al comerțului cu ambră cenușie diferă de la o jurisdicție la alta, astfel încât ia naștere o piață gri.
Tiparul este constant: parfumeria și-a construit vocabularul animalic pe substanțe obținute prin exploatare, iar când exploatarea a devenit de nesusținut, le-a înlocuit cu produse de sinteză și a mers mai departe. Viteza tranziției a variat. Căprioarele cu mosc au fost vânate până în pragul dispariției înainte ca produsele de sinteză să înlocuiască pe deplin moscul natural. Creșterea civetelor continuă în Etiopia, deși la scară mai mică, pentru că cererea locală de pastă de civetă, folosită în medicina tradițională și ca parfum de sine stătător, susține practica chiar și după ce piața internațională s-a închis în mare parte.
Ceea ce s-a pierdut nu sunt moleculele. Moleculele pot fi aproximate, iar aproximările se îmbunătățesc cu fiecare generație de chimie de sinteză. S-a pierdut o anumită relație cu materia, cunoașterea originii ei, a naturii ei, a prețului ei în suferință. Când un parfumier lucra cu civetă naturală, lucra cu o substanță care era, în sensul cel mai literal, vie. Venea dintr-un trup. Purta informația acelui trup, stresul lui, hrana lui, captivitatea lui. Produsul de sinteză nu poartă nicio asemenea informație. Este curat. Este constant. Este, din orice punct de vedere etic, mai bun. Dar este și mai gol, iar golul merită recunoscut chiar și atunci când rezultatul este acceptat ca fiind cel corect.
Povestea civetei este, în cele din urmă, o poveste despre limitele tradiției ca justificare. Parfumeria clasică s-a clădit pe practici care nu rezistă unei analize atente, iar răspunsul potrivit nu este nostalgia, ci sinceritatea. Pisicile de la Jimma nu sunt simboluri. Nu sunt metafore ale unei epoci de aur pierdute. Sunt animale în cuști, iar pasta răzuită din glandele lor nu a meritat niciodată prețul plătit de ele. Compozițiile care au folosit-o erau frumoase. Unele erau capodopere. Dar frumusețea rezultatului nu răscumpără cruzimea metodei, iar orice tradiție care are nevoie de cruzime ca să se perpetueze este o tradiție ce a luat deja sfârșit în toate privințele care contează. Rămâne doar întrebarea dacă actele au ajuns din urmă realitatea.
În mare parte, da. Cuștile de la Jimma nu au fost toate golite. Dar industria care le-a umplut a găsit, în cea mai mare parte, o altă cale. Nu este un triumf. Este o îndreptare, întârziată cu decenii, iar emoția potrivită nu este sărbătoarea, ci o hotărâre liniștită, fără sentimentalism, de a ține minte ce s-a făcut și de a nu mai face așa ceva.
Vedeți și: civeta în glosarul PREMIEREPEAU.
Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET le conține pe toate șapte, în mostre de 2 ml.
