Întrebată care este singurul miros pe care îl asociază cu contracultura anilor 1960, o persoană din afara parfumeriei răspunde: patchouli. Iar dacă sunt întrebați dacă le place, surprinzător de mulți oameni se strâmbă. Cuvântul a ajuns un fel de prescurtare olfactivă, nu pentru un miros anume, ci pentru un tip anume de om: nespălat, idealist, puțin ridicol, care arde incens într-un cămin studențesc, poartă prea multe eșarfe și are păreri despre cristale. În imaginarul popular, patchouli nu este o materie primă pentru parfumuri. Este un semn sociologic, iar categoria socială pe care o semnalează este una de care cultura dominantă își bate joc de cincizeci de ani.
9 minute de lectură
E o problemă, pentru că patchouli este și o materie primă de prim rang în istoria parfumeriei, iar prezența lui în compozițiile pe care le poartă zilnic chiar cei care îl urăsc i-ar uimi. Intră în parfumurile lor de seară. Intră în apele lor de colonie moderne, curate, aparent de sinteză. Intră în acorduri de piele tăbăcită, ambrate, lemnoase, orientale și, cel mai eretic, în mai multe compoziții promovate prin cuvinte precum „proaspăt” și „ușor”. Patchouli este temelia pe care nu o vede nimeni și pe care stau toți, iar reabilitarea lui, lentă, incompletă, încă disputată, este povestea unei industrii care învață să despartă o materie de mitologia ei.
Pogostemon cablin: o plantă din familia mentei, din Sumatra
Pogostemon cablin este o plantă tufoasă din familia mentei, originară din Asia de Sud-Est, cu frunze moi, ovale, din care, prin distilare cu vapori de apă, rezultă unul dintre uleiurile esențiale cu mirosul cel mai ușor de recunoscut din paleta naturală. Planta crește mai ales în Indonezia. Sumatra și Sulawesi sunt principalele regiuni de producție, iar în India, China, Filipine și Madagascar există culturi secundare. Indonezia produce aproximativ optzeci la sută din uleiul de patchouli din lume, potrivit datelor sectoriale ale Federației Internaționale a Uleiurilor Esențiale și a Comerțului cu Arome, iar sectorul angajează zeci de mii de mici fermieri, care cultivă planta pe parcele ce depășesc rar un hectar.
Uleiul, de culoare ambră închisă până la maro, este vâscos și de o persistență încăpățânată. Profilul său olfactiv este complex: pământos, lemnos, ușor dulce, cu accente de camfor, de fructe uscate și de ciocolată și cu o notă aparte, de închis și de umezeală, care amintește de pământul ud, de frunzele căzute și de interiorul unei mobile vechi de lemn. Componentul chimic principal este patchoulolul, un alcool sesquiterpenic care alcătuiește cam treizeci până la patruzeci la sută din ulei și răspunde în mare parte de nota pământos-lemnoasă caracteristică. Printre ceilalți componenți importanți se numără alfa-bulnesenul, alfa-guaienul și norpatchoulenolul, care aduc, fiecare, accente camforate, condimentate și dulci.
Ce face din patchouli o materie neobișnuită printre cele naturale este amploarea aportului său olfactiv. Majoritatea uleiurilor esențiale au o paletă destul de îngustă: miros a un singur lucru sau a lucruri din aceeași familie. Patchouli miroase a multe lucruri deodată, iar acestea se schimbă după concentrație, vechime și context. Uleiul proaspăt distilat are o notă ascuțită, verde, aproape mentolată, cu totul diferită de cea a uleiului învechit, care capătă caracterul adânc, dulce și lemnos pe care îl caută parfumierii. Uleiul se îmbunătățește mult cu vârsta, ca vinul, așa că calitatea materiei nu este fixată în momentul producției, ci continuă să se dezvolte în anii de depozitare. Casele care păstrează stocuri de patchouli învechit le tratează ca pe active de valoare considerabilă.
Cum au adus textilele indiene patchouli în Europa
Patchouli a ajuns în conștiința europeană în secolul al XIX-lea, odată cu textilele indiene. Șalurile de cașmir exportate din India erau împachetate cu frunze uscate de patchouli împotriva moliilor, practică documentată de istorici ai textilelor, printre care John Forbes Watson, în catalogul de textile indiene din 1866. Mirosul s-a legat atât de strâns de mărfurile indiene autentice încât producătorii europeni au început să-și parfumeze propriile șaluri cu ulei de patchouli, ca să simuleze o proveniență exotică. Spre mijlocul secolului, patchouli era la modă. Regina Victoria l-ar fi purtat, potrivit relatărilor populare. Era un semn al luxului, al cosmopolitismului, al accesului la rutele comerciale ale imperiului.
Prima decădere a fost treptată. Pe măsură ce patchouli a devenit mai accesibil și mai ieftin, și-a pierdut legătura cu luxul și a căpătat una cu ieftinătatea, cu săpunurile de larg consum, cu incensul, cu învălmășeala de mirosuri din bazaruri. Până la începutul secolului al XX-lea, patchouli trecuse de pe măsuțele de toaletă ale aristocrației pe tarabele tuturor vânzătorilor ambulanți din toate porturile Mediteranei. Era peste tot, deci nicăieri anume, deci declasat.
A doua decădere a fost catastrofală și cât se poate de concretă: contracultura anilor 1960 și 1970 și-a ales patchouli drept miros. Motivele erau practice și filozofice. Cele practice: uleiul era ieftin, se găsea ușor în magazinele pentru fumători și în cele de produse naturiste, acoperea prin persistență mirosul de canabis, iar pragul lui de oboseală olfactivă era atât de înalt încât cei care îl foloseau din belșug nu-l mai simțeau deloc pe propria piele. Cele filozofice: într-un mod vag orientalist, mirosul se lega de spiritualitatea Răsăritului, de respingerea materialismului occidental și de o deschidere generală către experiență. Patchouli a devenit uniforma olfactivă a unei mișcări. Când mișcarea a degenerat în parodie, uniforma a căzut odată cu ea.
Răul a fost adânc și de durată. În anii 1980, patchouli ieșise definitiv din modă. Cuvântul însuși ajunsese poantă. Marketingul parfumurilor de larg consum îl evita cu sârguința unui politician care ocolește un scandal. Chiar și când o compoziție conținea cantități semnificative de patchouli, și multe conțineau, piramida olfactivă din materialele de marketing trecea „note lemnoase”, „acord pământos” sau doar „note de bază”, fără alte precizări. Patchouli era ingredientul care nu îndrăznea să-și rostească numele.
Ascuns în formule în anii de cădere a reputației
Paradoxul era că, în timp ce departamentele de marketing ascundeau patchouli, parfumierii foloseau mai mult din el decât oricând. Deceniile în care reputația lui a atins punctul cel mai de jos, anii 1980 și 1990, au fost și deceniile în care unele dintre parfumurile cu cel mai mare succes comercial din istorie s-au construit pe baze de patchouli.
Motivele sunt structurale. Patchouli rezolvă probleme pe care alte materii nu le pot rezolva, sau nu le rezolvă la fel de elegant. Să luăm crearea unui acord „lemnos”. Lemnele naturale (lemnul de santal, lemnul de cedru, vetiverul) sunt scumpe, variabile ca calitate și, în cazul lemnului de santal, tot mai rare din cauza exploatării excesive. Lemnele de sinteză (Iso E Super, Cashmeran, diverși substituenți de santal) sunt eficiente, dar pot părea subțiri, metalice sau unidimensionale. Patchouli, amestecat cu materii de sinteză, dă corp. Umple golurile. Dă unui acord lemnos densitatea și căldura care îl fac să pară natural și întreg, chiar când majoritatea celorlalți componenți sunt de sinteză.
Să luăm crearea persistenței. Consumatorii de azi se așteaptă ca un parfum să țină opt, zece sau doisprezece ore pe piele. Multe dintre materiile cu cel mai plăcut miros (uleiurile citrice, notele florale ușoare, notele verzi) sunt foarte volatile și dispar într-o oră. Patchouli, cu presiunea lui de vapori scăzută și tenacitatea lui încăpățânată, este o ancoră. Ține compoziția laolaltă în faza finală, momentul în care notele de vârf și de inimă s-au evaporat, iar notele de bază rămân să poarte parfumul pe tot restul zilei. Fără patchouli sau fără materii care funcționează ca el, majoritatea parfumurilor comerciale nu ar trece de prânz.
Să luăm crearea plinătății. Cuvântul „plin” revine în marketingul parfumurilor cu frecvența unui tic nervos, dar senzația reală de plinătate, de profunzime, de complexitate, de greutate olfactivă cere materii care ocupă registrele joase ale spectrului. Patchouli le ocupă cu autoritate. Este, în termeni olfactivi, un bariton: nu nota care se simte prima, ci cea care face compoziția să pară substanțială, nu firavă.
Aceste calități funcționale explică de ce patchouli a rămas de neînlocuit chiar și când era demodat. Parfumierii sunt pragmatici. Folosesc ce funcționează. Iar patchouli funcționează în contexte atât de diverse încât o listă completă ar însemna catalogarea întregii industrii a parfumurilor din ultimii patruzeci de ani.
Parfumeria de nișă a pus patchouli înapoi pe etichetă
Reabilitarea a venit dinspre parfumeria de nișă, sectorul industriei cel mai dispus dintotdeauna să conteste prejudecățile consumatorilor, în parte din iconoclasm autentic, în parte pentru că marjele din nișă depind de ce casele de larg consum refuză să ofere.
Strategia nu a fost să ascundă patchouli, ci să-l pună în față. Să scrie cuvântul pe etichetă. Să construiască compoziții întregi în jurul lui și să-l provoace pe consumator să înfrunte materia fără bagajul cultural. Mai multe case, începând de la sfârșitul anilor 1990 și tot mai des în anii 2000, au lansat parfumuri care puneau patchouli în prim-plan, explicit și fără complexe. Mesajul era: credeți că urâți patchouli pentru că îl asociați cu un stereotip. Mirosiți asta. Așa este patchouli în realitate.
Tactica a funcționat, în parte pentru că patchouli din aceste compoziții semăna prea puțin cu uleiul brut, copleșitor, care saturase magazinele pentru fumători din anii 1970. Casele de nișă foloseau patchouli învechit de calitate, adesea fracțiunea de inimă, adică partea din distilat care izolează elementele cele mai dulci și mai lemnoase și reduce la minimum notele de vârf ascuțite, camforate, pe care majoritatea oamenilor le găsesc respingătoare. Îl combinau cu materii care îi scoteau în evidență cele mai bune calități: ciocolată, vanilie, trandafir, fum, incens. L-au arătat în cea mai bună lumină, iar în cea mai bună lumină patchouli este magnific.
Patchouli molecular, o versiune purificată, rafinată a celui natural, a jucat și el un rol. O moleculă captivă introdusă comercial în jurul anului 2014 derivă din uleiul de patchouli și izolează aspectele curate, lemnoase și elimină caracterul pământos, de închis. Este patchouli fără controversă, patchouli pentru cei care vor structura fără provocare. Dacă aceasta înseamnă o reabilitare autentică sau doar o formă mai sofisticată de ascundere este o întrebare rămasă fără răspuns în industrie.
Fermierii indonezieni și volatilitatea prețurilor
Ce se discută mai puțin în povestea reabilitării este realitatea economică de la origine. Producția indoneziană de patchouli este o industrie volatilă și fragilă. Prețurile oscilează puternic, de la douăzeci de dolari pe kilogram în anii de supraofertă la peste o sută de dolari în anii de penurie. Micii fermieri, care suportă tot riscul culturii și al vremii, primesc o mică parte din prețul final. Lanțul de aprovizionare include mai mulți intermediari, fiecare cu o marjă, între fermierul din Sulawesi și parfumierul din Paris. Când cererea scade, cum s-a întâmplat cât timp patchouli a fost în dizgrație culturală, fermierii care au investit ani de zile în cultură rămân cu recolte pe care nu le pot vinde la niciun preț viabil.
Faptul că patchouli s-a reabilitat pe piața de consum nu a reabilitat și economia cultivării lui. Materia rămâne ieftină după standardele parfumeriei fine. Un kilogram de ulei indonezian de patchouli învechit, de calitate înaltă, costă o mică parte din cât cere un kilogram de ulei de trandafir din Bulgaria sau de lemn de santal indian. Marjele curg, ca întotdeauna în lanțurile extractive de materii prime, departe de originea produsului și spre punctul de vânzare.
Nu este valabil doar pentru patchouli. Așa stau lucrurile structural la aproape toate materiile naturale din parfumerie. Dar în cazul lui patchouli tiparul se vede foarte clar, pentru că narațiunea reabilitării (a unui ingredient salvat dintr-o obscuritate nemeritată, a unei materii apreciate în sfârșit pentru ce este în fapt) promite implicit o reevaluare. Dacă patchouli merită sărbătorit, dacă merită să i se construiască în jur o identitate de marcă, dacă merită scris pe etichetă și vândut cu un supliment de preț, atunci cei care îl cultivă ar trebui să vadă o parte din acel supliment. De cele mai multe ori, nu o văd.
Polarizant pentru consumatori, de neînlocuit pentru parfumieri
Astăzi, patchouli are un statut paradoxal, dar stabil. Rămâne cea mai polarizantă materie naturală în imaginarul consumatorilor: cei cărora nu le place îl detestă intens, iar asocierea cu contracultura, deși se estompează, nu a dispărut complet. Rămâne și printre cele mai folosite materii din parfumeria fină, prezentă în compoziții din toate categoriile, de la proaspete la orientale. Decalajul dintre percepție și realitate s-a redus, datorită caselor de nișă care au îndrăznit să-l numească, dar nu s-a închis.
Poate că nu ar trebui să se închidă de tot. Statutul de paria pe care îl are patchouli își are rostul: obligă industria să rămână cinstită. O materie primă pe care o iubește toată lumea este una la care nu se gândește nimeni. O materie care provoacă, care îl obligă pe consumator să-și revizuiască o prejudecată, să miroasă dincolo de un stereotip, să afle că ceea ce credea că detestă face ca parfumul preferat să funcționeze, este o materie care învață. Patchouli ne învață că simțul mirosului nu este neutru. Că ceea ce simțim este filtrat prin ceea ce credem, prin ceea ce ne amintim, prin ceea ce ni s-a spus. Că, în termeni olfactivi, între repulsie și dorință nu stau adesea decât contextul și concentrația.
Hipioții din magazinele pentru fumători nu se înșelau cu privire la patchouli. Au recunoscut un adevăr: mirosul acesta întunecat, complex, viu avea o putere care le lipsea materiilor mai curate și mai politicoase. Îl purtau în cantități prea mari, din motive greșite și într-un moment cultural care făcea ușoară respingerea lui. Instinctul era însă corect. Patchouli este formidabil. A fost dintotdeauna. Restul lumii ajunge, încet, să înțeleagă ce știu parfumierii dintotdeauna: nu se poate construi un mare parfum fără ingredientul pe care nimeni nu vrea să recunoască că e acolo, care face în întuneric, la bază, munca pe care nimic altceva nu o poate face și ține totul laolaltă.
Vedeți și: patchouli în glosarul PREMIEREPEAU.
Patchouli la PREMIEREPEAU: Albâtre Sépia. Șapte extrait de parfum la 20%, o colecție. DISCOVERY SET le conține pe toate șapte în mostre de 2 ml.
