Floare de cais

Absolut de floare de cais nu există. Nu există ulei esențial. Nici beton, nici tinctură, nici extract CO2. Florile de Prunus armeniaca, alb-roz pal, cu cinci petale, înfloresc scurt, de la sfârșitul lui februarie până în martie, înainte să dea frunzele, și nu se extrag comercial pentru parfumerie. Când un parfum enumeră „floare de cais”, declară o fantezie: o reconstituire de parfumier a unui miros imaginat, asamblată din molecule de sinteză și de semisinteză.

Cum miroase floarea în realitate

Analiza prin tehnica headspace a florilor vii de Prunus armeniaca (El-Sayed et al., Chemoecology 28, 39-49, 2018) arată un profil volatil dominat de 4-oxoizoforonă, un norizoprenoid cu tonalități ierboase, apropiate de șofran, și de aldehida de liliac, o aldehidă terpenică asociată cu prospețimea verde, ca de rouă. Benzaldehida, molecula de migdală amară din sâmburi, se găsește și ea în analiza florii, dar în concentrații mai mici. Lipsește dulceața lactonică de coajă de piersică pe care parfumierii o atribuie acordului. Floarea reală miroase verde, ierbos, ușor migdalat. Versiunea din parfumerie miroase a fruct cu sâmbure copt și a pudră caldă.

Reconstituirea parfumierului

Un acord de floare de cais se construiește de obicei din câteva molecule. Benzaldehida (CAS 100-52-7) dă mușcătura de migdală amară din sâmbure. Gama-decalactona (CAS 706-14-9) dă cremozitatea lactonică de piersică și caisă. Linaloolul (CAS 78-70-6) dă un avânt floral transparent. Beta-ionona (CAS 14901-07-6) dă profunzimea pudrată de violetă. Printre adaosurile opționale se numără heliotropina, pentru căldura de vanilie și migdală, hidroxicitronelalul, pentru transparența ca de rouă, și gama-undecalactona, pentru o rotunjime suplimentară de piersică. Rezultatul este mai aproape de fruct și de sâmburele lui decât de floarea reală, o alegere deliberată: parfumierii vor dulceața fructului cu sâmbure, nu caracterul verde, ierbos al florii adevărate.

Context și utilizare

Acordul se întâlnește cel mai des în compoziții fructat-florale și gourmand, unde ocupă registrul inimii. Împarte cu osmanthus același teren molecular (amândouă se sprijină pe ionone și lactone), dar e mai ușor și are mai puțin din nota de piele tăbăcită. Face legătura spre bujor prin transparența moale ca petala și spre migdală prin benzaldehidă. Sursa botanică, Prunus armeniaca, este originară din Asia Centrală, probabil din munții Tian Shan din estul Kazahstanului și vestul Chinei, și a fost adusă în Mediterana înainte de secolul I d.Hr.