Enfleurage s-a dezvoltat în regiunea Grasse în secolul al XVIII-lea, ca soluție la o problemă precisă: unele flori (iasomia, tuberoza, narcisa jonquil) continuă să emită substanțe volatile după ce sunt culese, dar compușii lor aromatici se degradează la căldura necesară distilării cu vapori de apă. Grăsimea rece oferea un mediu mai blând.
Procesul are două forme. În enfleurage la rece (enfleurage à froid), seul sau untura de porc purificate se întind pe o placă de sticlă montată într-o ramă de lemn (chassis). Florile proaspete se apasă în grăsime și se lasă între 24 și 72 de ore, în funcție de floare. Florile epuizate se scot și se înlocuiesc cu altele proaspete. Ciclul se repetă (de până la 36 de ori pentru iasomie) până când grăsimea se saturează cu compuși aromatici. Grăsimea parfumată rezultată se numește pomadă.
În enfleurage la cald (enfleurage à chaud, sau macerare), grăsimea se încălzește, iar florile se scufundă direct în ea. Metoda merge pentru materii mai rezistente, precum petalele de trandafir, dar este mai rar descrisă în literatură.
Pomada se spală apoi cu etanol, care dizolvă moleculele aromatice din grăsime. Alcoolul se evaporă la presiune joasă și rămâne un absolut: absolutul de enfleurage. Acest produs este diferit chimic de un absolut extras cu solvent: procesul la rece cu grăsime surprinde mai mult din profilul headspace al florii, inclusiv notele de vârf mai ușoare pe care extracția cu solvent le distruge.
Folosirea comercială a tehnicii enfleurage s-a încheiat practic în anii 1930, când extracția cu solvenți volatili (mai întâi eter de petrol, apoi hexan) s-a dovedit mai rapidă, mai ieftină și ușor de aplicat la scară mare. Câțiva artizani din Grasse și parfumieri independenți mai păstrează tehnica, la scară foarte mică. Absolutele rezultate costă de zece până la cincizeci de ori mai mult decât cele extrase cu solvent.
