Smirnă Mirosul smirnei, rășina amară a faraonilor | PREMIEREPEAU

Smirna își datorează numele gustului. Cuvântul se trage din rădăcina semitică m-r-r, care înseamnă „amar”. În arabă murr, în ebraică mor, în akkadiană murru. În engleză a intrat prin greaca myrrha, care l-a luat din aceeași sursă semitică. O întreagă familie de limbi a privit o rășină întunecată, brun-roșcată, care curge dintr-un arbust spinos al deșertului, și i-a dat numele pe care limba îl știa deja. Amară. Nu dulce, nu prețioasă, nu sacră. Amară. Fiecare civilizație care a declarat-o mai târziu sfântă, a frecat cu ea trupurile morților, a ars-o în temple sau a dăruit-o regilor nou-născuți a pornit de la această constatare sinceră: substanța aceasta mușcă.

14 min

Ce este smirna, mai exact? Este oleorășina întărită a arborelui Commiphora myrrha, mic, spinos, cu frunze căzătoare, din familia Burseraceae, aceeași familie botanică care dă și tămâia. Arborele crește între doi și cinci metri înălțime, în wadiurile stâncoase, arse de soare, din Somalia, Etiopia, Eritreea, Djibouti, Kenya și din părți ale Yemenului și ale Omanului. Scoarța se rănește. Se scurge un latex pal, vâscos. Acesta se închide la culoare și se întărește în noduli neregulați, brun-roșcați, mai grei și mai lipicioși decât lacrimile de tămâie, cu un miros cald, rășinos, ușor medicinal și, dedesubt, cu amărăciunea caracteristică pe care semiții au numit-o acum trei mii de ani.

Mai jos se urmărește rășina de la arbustul din deșert până la mormântul faraonului și la paleta parfumierului, cu chimia, comerțul și teologia ei, dar și cu știința care abia acum ajunge din urmă ceea ce medicii antici susțineau că știau deja.

Ce este smirna?

Smirna este oleogumorășina întărită a arborelui Commiphora myrrha, un arbore spinos din deșerturile Cornului Africii și ale Arabiei. Din scoarța rănită se scurge un latex pal, care se închide la culoare în lacrimi brun-roșcate. Numele se trage din rădăcina semitică pentru „amar”. Parfumează fumul templelor și îmbălsămează morții de peste 3.500 de ani.

Arborele: un supraviețuitor spinos din deșert

Commiphora myrrha nu arată ca ceva pentru care merită purtate războaie. Este un arbust scund, noduros, care depășește rar cinci metri, cu ramuri rigide, terminate în spini. Trunchiul este scurt și gros, acoperit de o scoarță subțire ca hârtia, care se desface în două straturi: alb-argintiu la exterior, verde și fotosintetic dedesubt. Frunzele sunt verde-cenușii, compuse, fiecare cu trei foliole mici. Nimic la el nu anunță valoarea.

Valoarea se vede în răspunsul la rană. Când se taie scoarța, arborele secretă un latex pal, lipicios, care la contactul cu aerul se întărește în noduli întunecați, brun-roșcați, „lacrimile” de smirnă, deși seamănă mai puțin cu lacrimile și mai mult cu sângele uscat. Rășina este o oleogumorășină, cu aproximativ între 30 și 60% gumă solubilă în apă, între 25 și 40% rășină solubilă în alcool (care conține terpene și steroizi) și între 2 și 10% ulei esențial volatil. În ulei stă mirosul. Guma dă structura. În fracțiunea rășinoasă se concentrează farmacologia.

Arborele crește la altitudini între 250 și 1.300 de metri, în zone cu 230 până la 300 de milimetri de precipitații anuale, destul pentru a supraviețui, prea puțin pentru a prospera. Genul Commiphora este numeros: peste 200 de specii în Africa, Arabia și India. C. myrrha (clasificat și ca C. molmol) este sursa principală a smirnei adevărate. C. guidottii produce opopanax, numit uneori „smirnă dulce”. C. erythraea produce smirna bisabol, diferită chimic și mai deschisă la culoare.

Recoltarea urmează aceeași logică ca la tămâie: rănire, așteptare, culegere. Un arbore matur produce între două și patru kilograme pe an. Culegătorii se întorc la fiecare zece până la cincisprezece zile, ca să desprindă lacrimile întărite și să taie din nou scoarța. Cea mai mare parte a recoltei se culege din arbori sălbatici, nu din plantații. Majoritatea culegătorilor sunt păstori, pentru care rășina este un venit sezonier, nu o meserie.

Diferența dintre smirnă și tămâie merită făcută de la început, pentru că cele două rășini au mers atât de constant una lângă alta de-a lungul istoriei, încât mulți le confundă. Sunt rude botanice, din aceeași familie, Burseraceae, dar din genuri diferite, cu chimie diferită și cu profil olfactiv diferit. Tămâia (Boswellia) este luminoasă, între citrice și pin, aproape cristalină. Smirna (Commiphora) este mai întunecată, mai grea, mai caldă, cu amărăciunea medicinală dedesubt. Dacă tămâia este mirosul rugăciunii care se înalță, smirna este mirosul trupului pe care îl lasă în urmă.

Cu faraoni și preoți: smirna în lumea antică

Egiptenii numeau smirna antiu sau anti. În temple ardeau tămâia la zori, smirna la amiază și kyphi (tămâia compusă) la apus. Trei focuri pe zi, fiecare legat de unghiul soarelui. Smirna la zenit: cea mai aspră lumină, cea mai amară rășină.

Dar rolul cel mai adânc al smirnei în Egipt a fost în moarte, nu în închinare. Îmbălsămătorii Egiptului antic foloseau smirna drept componentă de bază a mumificării. Proprietățile antimicrobiene și antifungice ale rășinii, confirmate între timp de chimia modernă, o făceau eficientă în încetinirea descompunerii. Se punea în cavitățile corpului, se întindea pe fâșiile de in, se amesteca în unguentele complexe aplicate pe trup. O analiză din 2017 publicată în Nature, asupra reziduurilor organice din vasele de mumificare egiptene, a identificat rășina de Commiphora ca ingredient constant în mai multe perioade dinastice. Egiptenii nu ghiceau. Stabiliseră empiric, cu secole înainte de teoria microbiană a bolilor, că această rășină conservă carnea.

Regina Hatshepsut, care a domnit în Egipt aproximativ din 1479 până în 1458 î.Hr., a trimis o expediție în Țara Punt, probabil Somalia de azi, pentru a-și asigura aprovizionarea directă cu smirnă și tămâie. Reliefurile de la templul ei funerar din Deir el-Bahari înfățișează expediția cu o precizie remarcabilă: corăbii încărcate cu arbori de smirnă în coșuri, cu rădăcinile încă în pământ, destinați transplantării în grădinile templului. Egiptenii nu voiau doar să cumpere smirnă. Voiau s-o cultive. Nu se știe dacă arborii transplantați au supraviețuit. A rămas consemnarea: un faraon a mobilizat o expediție navală pentru o rășină amară.

Smirna se numără și printre ingredientele rețetei egiptene de kyphi, tămâia compusă descrisă în inscripțiile templelor de la Edfu și Philae. Sursele diferă: între nouă și șaisprezece ingrediente. Smirna se găsește în fiecare versiune, alături de tămâie, stafide, vin, miere, ienupăr și obligeană. Plutarh, istoric grec din secolul I e.n., descria kyphi drept o substanță care „adoarme, luminează visele și îi liniștește pe cei care o respiră”. Amărăciunea smirnei era în aceste amestecuri un contrapunct, ancora uscată și rășinoasă care împiedica dulceața mierii și a stafidelor să devină siropoasă.

Smirna însoțește tămâia cel puțin din Regatul Mijlociu al Egiptului. Pentru povestea întreagă a surorii ei mai luminoase, a crizei prin care trece și a chimiei fumului ei, începeți de aici.

Nu există ulei esențial de gardenie. Orice parfum cu gardenie este o contrafacere moleculară din zece componente. Floarea imposibilă.

Tuberoza conține aceeași moleculă ca fecalele. La doza potrivită, devine cea mai seducătoare floare din parfumerie. Floarea de noapte care dezbină.

În lume există mai puțin de 600 de parfumieri. Se formează între 5 și 7 ani și câștigă cam o temă din 20. Meseria reală, explicată.

Al treilea dar: smirna în Scriptură și în simbol

Evanghelia după Matei pomenește smirna printre cele trei daruri aduse pruncului Iisus de magi, alături de aur și tămâie. Pasajul (Matei 2:11) nu explică de ce au fost alese tocmai aceste daruri. Explicația a venit mai târziu, de la teologi.

Origen, părinte al Bisericii din secolul al III-lea e.n., a dat în Contra Celsum o interpretare devenită canonică: aur pentru regalitate, tămâie pentru divinitate, smirnă pentru condiția muritoare. Lectura în trei părți se păstrează în teologia creștină și după două mii de ani. Logica este materială, nu arbitrară. Aurul este substanța coroanelor. Tămâia este substanța fumului din temple, mijlocul prin care rugăciunile se înalță la Dumnezeu. Smirna este substanța frecată pe trupurile moarte. Un dar de naștere care prevestește o moarte: în trei obiecte, magii anunță întregul arc al unei vieți pe care o credeau divină.

Smirna apare din nou la Răstignire. Marcu 15:23 spune că lui Iisus i s-a oferit „vin amestecat cu smirnă” înainte de a fi bătut în cuie pe cruce, probabil ca analgezic, dacă ținem seama de ceea ce se știe astăzi despre sesquiterpenele smirnei, care acționează asupra receptorilor opioizi. El a refuzat. După moarte, Evanghelia după Ioan (19:39) spune că Nicodim a adus „un amestec de smirnă și aloe, de aproximativ o sută de livre” pentru a înfășura trupul în vederea înmormântării. O sută de livre romane înseamnă aproximativ treizeci și două de kilograme. Darul care vestise moartea la naștere și-a făcut ultima datorie la înmormântare.

În Biblia ebraică, smirna (mor) este o metaforă erotică în Cântarea Cântărilor: „mâinile mele au picurat smirnă, degetele mele smirnă curgătoare” (5:5). Figurează în rețeta uleiului sacru pentru ungere din Ieșirea 30:23: smirnă pură, scorțișoară, obligeană, casia și ulei de măsline. Cu acest ulei erau consacrați preoții, regii și Tabernacolul însuși. Aceeași rășină care conserva cadavrele îi învestea și pe conducători. Amărăciunea ca sfințire.

Darurile nu erau specifice creștinismului. Regele Seleucos al II-lea Callinicos a oferit aur, tămâie și smirnă lui Apollo la Milet în 243 î.Hr., aceeași triadă, cu două secole înainte de magi. Acestea erau moneda sacrului în tot Orientul Apropiat antic.

Cuvântul „parfum” se trage din per fumum, care înseamnă „prin fum”. Istoria mirosului începe cu rășina arsă, nu cu alcoolul pulverizat. Au trecut 4.000 de ani de la fumul templelor până la flacoanele de sticlă.

Drumul Tămâiei: amărăciunea purtată peste continente

Drumul Tămâiei se întindea pe peste 2.000 de kilometri și lega regiunile producătoare de tămâie și smirnă din sudul Arabiei și din Cornul Africii de civilizațiile consumatoare: Egipt, Mesopotamia, Grecia și Roma. Smirna călătorea pe acest drum alături de tămâie, dar cele două rășini serveau piețe diferite. Tămâia se ardea în temple. Smirna se folosea în medicină, la îmbălsămare și drept componentă a uleiurilor pentru ungere și a cosmeticelor. Cererea era complementară, nu concurentă.

Somalia, vechea Țară Punt, este de milenii cel mai mare producător al ambelor rășini. Culegătorii somalezi adună rășina de la arborii sălbatici de Commiphora în sezonul uscat. Lacrimile se sortează după mărime, culoare și puritate, apoi se vând prin intermediari exportatorilor din Bosaso sau Berbera, iar de acolo în Emiratele Arabe Unite, India, China și Europa. Structura reia comerțul antic: păstori-culegători la origine, consumatori bogați la capătul lanțului, intermediari care rețin o parte din valoare la fiecare pas.

Prețul arată un material valoros, dar nu prețios. Rășina brută de smirnă se vinde angro cu 20 până la 50 de dolari pe kilogram. Pentru comparație, uleiul esențial de tămâie costă între 100 și 400 de dolari pe kilogram, iar uleiul de oud între 5.000 și 50.000 de dolari. Smirna nu este rară. Importanța ei istorică vine din răspândire: se găsea în cantități care i-au permis să intre în practicile zilnice ale unor civilizații întregi.

Piața pulberii de smirnă era evaluată la 155 de milioane de dolari în 2024, cu o proiecție de 218 milioane de dolari până în 2031. Aproape 55% dintre produsele pe bază de plante conțin acum smirnă într-o formă sau alta. Rășina antică și-a găsit un lanț de aprovizionare modern. Rămâne de văzut dacă arborii sălbatici pot ține pasul cu cererea. Aceeași întrebare apasă și asupra tămâii.

Arderea rășinilor aromatice (smirnă, tămâie, oud) nu este o relicvă a antichității. În țările Golfului este o practică zilnică. Occidentul abia știe că această tradiție există.

Chimia: de ce acționează smirna asupra receptorilor opioizi

Uleiul esențial de Commiphora myrrha este dominat de sesquiterpene, molecule volatile mai grele și mai complexe decât monoterpenele care domină tămâia. Diferența chimică explică diferența olfactivă: tămâia se deschide cu note luminoase, citrice și de pin (alfa-pinen, limonen), în timp ce smirna se deschide cald, închis, balsamic, medicinal.

Cele trei sesquiterpene principale din uleiul esențial de smirnă, identificate prin cromatografie de gaze și spectrometrie de masă în mai multe analize publicate, sunt:

Acești trei compuși, toți cu schelet de furanodienă, explică ceea ce este probabil cea mai remarcabilă proprietate a smirnei: acționează asupra acelorași receptori ca morfina.

În 1996, Dolara și colab. au publicat un studiu care arată că furanoeudesma-1,3-diena, izolată din smirnă, se leagă de receptorii opioizi centrali. Compusul a deplasat, în funcție de concentrație, legarea specifică a diprenorfinei radiomarcate (un antagonist opioid) de membranele cerebrale de șoarece. Structura moleculei semăna cu cea a agoniștilor opioizi cunoscuți. Mai important, efectul analgezic la șoareci a fost blocat de naloxonă, medicamentul folosit în supradozele de morfină. Mecanismul era clar: smirna conține un sesquiterpen care se comportă ca un opioid.

Un studiu pilot din 2017 (Germano și colab., Pharmacognosy Magazine) a testat un extract standardizat de smirnă la 184 de voluntari cu dureri de cap, dureri articulare, dureri musculare și crampe menstruale. Extractul a avut efecte analgezice în toate categoriile. Studiul nu a avut grup placebo și nici regim orb, dar arată că efectul trece de la modelele animale la om.

Acest lucru schimbă lectura fiecărui text antic care prescrie smirna împotriva durerii. Papirusul Ebers (cca 1550 î.Hr.) o recomanda pentru răni. Dioscoride o enumera printre analgezicele sale. Vinul amestecat cu smirnă oferit lui Iisus la Răstignire era o băutură analgezică. Erau răspunsuri empirice la un efect farmacologic real, descoperite prin practică cu milenii înainte ca cineva să poată numi mecanismul.

Fracțiunea rășinoasă, partea nevolatilă, mai grea decât uleiul esențial, conține acizi commiphorici, heerabomyrrholi și alți terpenoizi cu activitate antimicrobiană demonstrată. Aceasta este fracțiunea pe care o foloseau îmbălsămătorii egipteni. Uleiul esențial atenuează durerea. Rășina combate bacteriile. Împreună, au făcut din smirnă cea mai utilă substanță medicală din farmacopeea antică.

Insuline Safrine pornește din același registru olfactiv: cald, rășinos, dulce-amărui. Are uscăciunea metalică a șofranului, adâncimea animalică a oudului și baza rășinoasă în care se află vocabularul smirnei. Totul ține de ceva străvechi și pur fizic.

Medicina: ce spun de fapt dovezile

Smirna se folosește ca medicament de cel puțin 3.500 de ani. Întrebarea nu este dacă oamenii credeau în ea (credeau, și se poate dovedi), ci dacă dovezile clinice moderne susțin această credință. Răspunsul: parțial, și cu rezerve.

Sănătatea orală este domeniul cu cel mai solid sprijin clinic. Un studiu dublu-orb, controlat cu placebo, din 2019, publicat în The Open Dentistry Journal, a evaluat apa de gură cu Commiphora myrrha și a constatat reduceri semnificative statistic ale plăcii dentare și ale inflamației gingivale față de placebo. Un studiu randomizat controlat din 2021 a confirmat aceste rezultate: apa de gură cu smirnă a îmbunătățit vindecarea rănilor după extracția dentară, cu scăderi semnificative ale semnelor de inflamație într-o săptămână. Aceasta este cea mai solidă bază de dovezi: smirna, sub formă de apă de gură, reduce inflamația orală și favorizează vindecarea. Este deja ingredient activ în mai multe produse comerciale de igienă orală.

Efectele antiinflamatorii și analgezice sunt bine documentate in vitro și pe modele animale. Interacțiunea cu receptorii opioizi descrisă mai sus este reală și reproductibilă. Dar dovezile la om rămân limitate la studii pilot fără controale riguroase. Farmacologia este autentică. Aplicarea clinică rămâne în urma rezultatelor de laborator.

Activitatea antimicrobiană a fost confirmată împotriva mai multor tulpini bacteriene și fungice în condiții de laborator. Fracțiunea rășinoasă inhibă bacteriile gram-pozitive și gram-negative. Un studiu din 2021 a explorat și activitatea antivirală și a constatat că curzerenul și furanodienona, ambele prezente în uleiul de smirnă, au influențat replicarea virală prin acțiunea asupra unor etape diferite ale ciclului de viață al virusului. Preliminar. Interesant. Încă fără studii clinice.

Concluzia cinstită: smirna are o activitate biologică reală. Aplicațiile pentru sănătatea orală sunt susținute de studii clinice. Mecanismul analgezic este demonstrat farmacologic, dar insuficient testat la om. Proprietățile antimicrobiene sunt reale în laborator, dar nu au dus încă la terapii clinice în afara apei de gură. Marketingul suplimentelor și al uleiurilor esențiale de smirnă a depășit, ca la tămâie, datele clinice. Rășina are efecte. Nu însă toate cele pe care i le atribuie industria wellness.

Ce miros are smirna?

Smirna miroase cald și balsamic, cu o notă amară care o împiedică să devină dulce. Miezul este rășinos și ușor medicinal, cu un fond mineral uscat și un fir de fructe uscate și lemn-dulce. Arsă, devine mai afumată și mai densă. Este mai închisă și mai grea decât tămâia, cu mai puțină strălucire citrică.

Smirna în parfumerie: nota de bază amară

În parfumerie, smirna ocupă registrul de bază: caldă, densă, persistentă, cu o fază finală care poate rămâne ore întregi pe piele și pe țesătură. Dar a o numi doar „notă de bază” înseamnă a-i diminua rolul. Smirna nu este doar grea. Este complexă: în același timp balsamică și amară, dulce și medicinală, caldă și uscată. Creează în compoziție o tensiune pe care nicio moleculă de sinteză nu a reprodus-o pe deplin.

Mirosul smirnei nearse: o deschidere caldă, balsamică, aproape de lemn-dulce. Un corp rășinos, lemnos. O latură ușor fructată, prună uscată, smochină. Iar dedesubt, amărăciunea cu nume semitic, o notă uscată care împiedică dulceața să se prăbușească doar în căldură. Când e arsă, fumul ei adaugă densitate și o greutate de tămâie, dar smirna crudă și smirna arsă sunt distincte chimic, la fel de diferite ca tămâia crudă și fumul de tămâie.

Smirna este disponibilă parfumierilor în mai multe forme:

• Ulei esențial (distilat cu vapori de apă): dominat de fracțiunea de sesquiterpene, mai ușor și mai aromatic decât rășina brută, cu un caracter cald-balsamic și persistență moderată.
• Extract CO2: captează fracțiuni moleculare mai grele decât distilarea cu vapori de apă și dă un profil mai închis și mai complet, apropiat de caracterul deplin al rășinii brute.
• Absolut (extras cu solvent): cea mai bogată versiune, care păstrează întregul profil aromatic al rășinii, inclusiv laturile amare și medicinale pe care distilarea cu vapori de apă le pierde parțial.
• Tinctură: rășină brută dizolvată în alcool, un preparat tradițional care păstrează întreaga complexitate a materiei, dar poate fi tulbure și greu de lucrat la scară mare.

În compoziție, smirna se asociază firesc cu alte materii rășinoase și balsamice: tămâie (sora ei eternă), benzoe, labdanum, ambră. Adâncește compozițiile cu oud și domolește notele animalice aspre. Sprijină cu propria căldură uscăciunea metalică a șofranului. Aduce un contrapunct închis cremozității netede a lemnului de santal. În compozițiile de registru sacru, cu tămâie, rășinoase, contemplative, smirna este structurală. Ține acordul laolaltă.

În doze mici, smirna acționează ca modificator. O urmă de absolut de smirnă într-o compoziție florală adaugă o notă minerală uscată care prelungește faza finală fără să se anunțe. Amărăciunea servește drept balast. Parfumul stă mai aproape de piele, pare mai puțin decorativ și mai fizic. Veche de cinci mii de ani, smirna lucrează încă, nevăzut, la structură.

Pentru a simți ce se întâmplă când șofranul, oudul și această familie de materii rășinoase calde se întâlnesc pe piele, punctul de plecare este DISCOVERY SET. Șapte compoziții, fiecare un argument diferit despre ce mai pot face ingrediente atât de vechi și atât de vii.

Întrebări frecvente

Ce este smirna?

Smirna este rășina oleogumoasă întărită a arborelui Commiphora myrrha, mic și spinos din familia Burseraceae, originar din Somalia, Etiopia și Peninsula Arabică. Se folosește în medicină, îmbălsămare, ritual religios și parfumerie de cel puțin 3.500 de ani. Numele provine din rădăcina semitică m-r-r, care înseamnă amar.

Ce miros are smirna?

Smirna are un miros cald, balsamic, cu o notă amară distinctă. Este în același timp rășinoasă și ușor medicinală, cu laturi de fructe uscate, lemn-dulce și pământ. Arsă, dă un miros mai dens și mai afumat. Este mai închisă și mai grea decât tămâia, cu mai puțină strălucire citrică și mai mult corp.

Care este diferența dintre smirnă și tămâie?

Ambele sunt rășini de arbore din familia Burseraceae, dar din genuri diferite. Tămâia provine de la arbori Boswellia și are un miros luminos, de citrice și pin, dominat de monoterpene. Smirna provine de la arbori Commiphora și are un miros mai închis, mai cald, mai balsamic și mai amar, dominat de sesquiterpene. Se folosesc împreună în ritual și în medicină de milenii.

Ce înseamnă numele smirnei?

Cuvântul derivă din rădăcina semitică m-r-r, care înseamnă amar. În arabă este murr, în ebraică mor, în akkadiană murru. Cuvântul englezesc a intrat prin greaca myrrha, împrumutată din aceeași sursă semitică. Numele descrie literal gustul rășinii.

Este uleiul de smirnă bun împotriva durerii?

Smirna conține furanoeudesma-1,3-diena, un sesquiterpen care se leagă de receptorii opioizi din sistemul nervos central. Un studiu din 1996 a confirmat acest mecanism: efectul analgezic la șoareci a fost blocat de naloxonă, același medicament care anulează efectul morfinei. Un studiu pilot din 2017, făcut pe oameni, a arătat efecte analgezice. Sunt totuși necesare studii clinice riguroase, cu grupuri de control.

De ce a fost smirna unul dintre darurile magilor?

În Evanghelia după Matei, magii i-au adus pruncului Iisus aur, tămâie și smirnă. Teologul Origen, din secolul al III-lea, a citit darurile astfel: aurul pentru regalitate, tămâia pentru divinitate, smirna pentru condiția de muritor, fiindcă smirna era rășina îmbălsămării. Cele trei materii erau și un dar diplomatic obișnuit pentru regi și zeități în tot Orientul Apropiat antic.

Se folosește smirna în medicina modernă?

Smirna este ingredient activ în mai multe produse comerciale pentru igiena orală, între care apele de gură. Studiile clinice au demonstrat că reduce placa dentară și inflamația gingivală. Proprietățile ei antimicrobiene și antiinflamatoare sunt bine stabilite în studiile de laborator, dar aplicațiile clinice dincolo de sănătatea orală sunt încă puțin cercetate.

Cum se folosește smirna în parfumerie?

Smirna este o notă de bază care dă adâncime caldă, balsamică și persistență. Se găsește sub formă de ulei esențial, extract CO2, absolut sau tinctură și se asociază cu tămâie, oud, lemn de santal și șofran. Nota ei amară, medicinală, aduce tensiune în compoziții, împiedică dulceața să devină grea și prelungește faza finală.