Garoafă Garoafa: floarea uitată a parfumeriei | PREMIEREPEAU

Timp de jumătate de secol, garoafa a fost cea mai la modă floare din parfumerie. Între 1905 și anii 1940 a stat la baza a zeci de compoziții importante, iar căldura ei condimentată și dulce a străbătut epoca de aur a parfumeriei franceze ca un al doilea puls. Apoi a dispărut. Nu încet, nu printr-o estompare treptată. A ieșit din modă așa cum se schimbă lungimea rochiilor: într-un deceniu era peste tot, în următorul devenise floarea bunicii, prinsă la rever la o înmormântare. Floarea al cărei nume grecesc înseamnă „al zeilor” a ajuns floarea pe care nu o mai voia nimeni. Aceasta este povestea felului în care s-a întâmplat, a mirosului real al garoafei când vă opriți și o mirosiți cu atenție, și a motivului pentru care câțiva parfumieri o readuc, discret.

12 min

Dianthus caryophyllus: floarea zeilor

Denumirea științifică spune totul. Dianthus, termen creat de botanistul grec Teofrast în jurul anului 300 î.Hr., îmbină două cuvinte: dios (divin, al lui Zeus) și anthos (floare). Floarea zeilor. Nicio altă floare din horticultura occidentală nu poartă în taxonomia ei o asemenea greutate. Numele speciei, caryophyllus, vine din grecescul karyophyllon, care înseamnă pom de cuișoare, pentru că mirosul florii reproduce îndeaproape condimentul. Două mii de ani de cultivare fac imposibilă stabilirea arealului sălbatic exact al garoafei, dar botaniștii îi plasează originea în bazinul mediteranean, probabil între sudul Franței, Grecia și Africa de Nord.

Genul Dianthus cuprinde circa 340 de specii. Există peste 27.000 de soiuri înregistrate. Dar când parfumierii spun „garoafă”, se referă la o singură specie: Dianthus caryophyllus, garoafa de grădină, numită uneori și garoafa de cuișoare sau gillyflower. Shakespeare o menționează în Poveste de iarnă (1611), unde Perdita refuză garoafele de grădină pentru că sunt hibrizi făcuți de om, nu lucrarea naturii. Se ferea de artificialitatea lor. Parfumierii, dimpotrivă, au iubit-o dintotdeauna.

Pictorii Renașterii au așezat garoafele în imagini cu o precizie simbolică. Madona cu garoafă (cca 1478) a lui Leonardo da Vinci pune floarea în mâna Fecioarei Maria, ca simbol al iubirii divine și al Patimilor lui Hristos. Raphael a folosit-o în același fel. În retablurile din nordul Italiei, o vază cu garoafe însemna devoțiune sacră. Floarea a circulat între sacru și senzual cu o ușurință pe care puține alte plante au avut-o.

Puterea simbolică a garoafei seamănă cu cea a altor materii prime uitate. Istoria parfumeriei este un cimitir de materii care au dominat cândva. De ce valorează mii flacoanele vechi de parfum.

Ce miros are de fapt garoafa

Mirosul garoafei nu este cel pe care îl așteaptă lumea. Nu este moale. Nu este floral în sens convențional, așa cum sunt trandafirul sau iasomia. Garoafa este întâi condimentată, apoi dulce, cu o notă piperată dedesubt și o căldură de miere care rămâne. Are ascuțimea cuișoarelor, fără greutatea lor. Are căldura scorțișoarei, fără asocierile ei de cofetărie. Are ceva aproape culinar, o latură mai apropiată de raftul cu condimente decât de buchet.

Molecula responsabilă de acest caracter este eugenolul (4-alil-2-metoxifenol, CAS 97-53-0). Eugenolul alcătuiește până la 90% din uleiul esențial de boboci de cuișoare și este compusul volatil principal din petalele garoafei. De aceea garoafa și cuișoarele miros ca niște verișoare. Aceeași moleculă, produsă de plante cu totul diferite, în scopuri evolutive cu totul diferite. În garoafă, eugenolul este însoțit de benzoat de benzil, salicilat de benzil, salicilat de metil, alcool feniletilic și urme de izoeugenol, iar toate la un loc dau florii plinătatea ei rotundă, pudrată și condimentată.

Interacțiunea dintre condimentul eugenolului și latura mai cremoasă, mai balsamică a izoeugenolului deosebește garoafa naturală de un simplu acord de cuișoare. Sunt izomeri structurali: dubla legătură din lanțul alilic își schimbă poziția de la o moleculă la alta, iar această mică schimbare geometrică transformă un condiment ascuțit în ceva catifelat. Împreună formează paradoxul garoafei: o floare care miroase a condiment, un condiment care înflorește.

Pielea rescrie orice formulă de parfum. pH, bacterii, alimentație, hormoni. De ce mirosul se schimbă pe piele.

Prima formulă o puteți amesteca în acest weekend, din cinci ingrediente. Între ea și munca unui profesionist se află meșteșugul. De la bucătărie la laborator.

Frangipani a primit numele de la un parfum fără frangipani. Floarea refuză și azi să fie pusă în flacon. Nota fantomă a parfumeriei tropicale.

Epoca de aur: între 1905 și 1940

Garoafa a intrat cu forță în parfumeria comercială la trecerea în secolul al douăzecilea. Momentul decisiv a venit în 1905, când un parfumier francez de avangardă a compus prima mare compoziție pe bază de garoafă, un parfum care îmbina nota florală și condimentată cu o paletă timpurie de sinteză. A devenit unul dintre cele mai vândute parfumuri din lume și a dat naștere unui gen întreg.

În anii 1920, garoafa era peste tot. Apărea în soliflori (portrete dintr-o singură floare), în compoziții ambrate, unde condimentul ei amplifica vanilia și ambra, în chypre, unde adăuga o căldură piperată mușchiului de stejar și bergamotei. Nota făcea legătura între eleganța florală și exotismul condimentat, iar timp de trei decenii a ocupat în parfumerie un loc pe care nicio altă floare nu l-a avut.

Succesul garoafei la începutul secolului al douăzecilea a ținut în parte de chimie. Materiile de sinteză aflate la dispoziția parfumierilor între 1900 și 1940, eugenolul, izoeugenolul, salicilatul de metil, vanilina, cumarina, se potriveau toate firesc cu profilul garoafei. Un acord de garoafă se putea construi ieftin și eficient. Absolutul natural exista, dar era deja scump și rar. Materiile de sinteză au umplut golul. A fost prima mare epocă a iluziei în parfumerie: mirosul unei flori construit din molecule venite de la cu totul alte plante, în principal din uleiul de cuișoare.

După unele relatări, în perioada de vârf a popularității garoafei, între cele două războaie, ea apărea în peste o treime din toate parfumurile feminine noi lansate în Franța. Cifra nu se poate verifica exact, dar numărul mare de compoziții cu garoafă din acea epocă, catalogate de istorici ai parfumeriei și de baze de date de referință, susține ideea că era una dintre cele două sau trei note florale cele mai folosite în parfumerie, alături de trandafir și iasomie.

Floarea politică

Garoafa n-a fost niciodată doar decorativă. Are o greutate politică de secole, adesea în momente de criză.

Cel mai dramatic exemplu: august 1793, Paris. Maria Antoaneta fusese închisă la Conciergerie, în așteptarea procesului. Alexandre Gonsse de Rougeville, un regalist loial, a ajuns în celula ei însoțind un administrator al închisorii. Purta două garoafe prinse la rever. Într-una se afla un bilet ascuns, cu un plan de evadare. Regina și-ar fi scris răspunsul pe o bucată de hârtie, înțepând-o cu un ac. Complotul a eșuat când un gardian a interceptat schimbul. Istoricii îl numesc le complot de l'oeillet, Complotul garoafei. A fost ultima încercare serioasă de a o salva pe Maria Antoaneta înainte de execuția din 16 octombrie 1793. Floarea care simboliza iubirea divină a devenit vehiculul unei rezistențe clandestine.

Viața politică a garoafei nu s-a încheiat aici. În Portugalia, Revoluția Garoafelor din 25 aprilie 1974 a răsturnat dictatura Estado Novo, când soldații au pus garoafe roșii în țevile puștilor. Floarea a devenit simbolul unei lovituri de stat pașnice. În multe mișcări muncitorești europene din secolul al nouăsprezecelea și de la începutul secolului al douăzecilea, garoafele roșii se purtau ca însemne ale solidarității socialiste, precursoare ale trandafirului roșu care le-a luat locul.

Epoca victoriană a codificat între timp garoafa în limbajul florilor, floriografia. O garoafă roșie unicoloră însemna dragoste profundă. Garoafa roz însemna afecțiunea nepieritoare a unei mame (originea garoafelor ca flori de Ziua Mamei, un obicei stabilit în Statele Unite în 1908 de Anna Jarvis). Cea galbenă însemna respingere. Garoafele vărgate, poate cel mai poetic, însemnau refuz: Aș vrea să fiu alături de dumneavoastră, dar nu pot.

Felul în care clasificăm mirosurile este la fel de încărcat cultural ca simbolistica florilor. Roata parfumurilor încearcă să cartografieze teritoriul, dar lasă deoparte jumătate din tablou. De ce roata parfumurilor arată doar jumătate din tablou.

De ce a dispărut garoafa din parfumeria modernă

Trei forțe au conlucrat ca să-i strice reputația garoafei în parfumerie. Fiecare le-a întărit pe celelalte, până când nota a devenit practic tabu în lansările de mare public.

Problema bunicii. Până în anii 1960 și 1970, garoafa strânsese cincizeci de ani de folosire neîntreruptă în parfumeria feminină. Femeile care purtaseră parfumuri dominate de garoafă în anii 1920 erau acum în vârstă. Nepoții lor asociau nota cu îmbătrânirea, cu sufragerii slab luminate și cu tapițerii florale. Aceasta este soarta oricărei materii prime la modă care rămâne în circulație destul de mult: nu mai trimite la modernitate, ci la amintire. Același lucru s-a întâmplat cu violeta, cu lăcrămioara, cu aldehidele pudrate. Garoafa a căzut doar mai greu, pentru că latura ei condimentată era atât de distinctă, atât de ușor de recunoscut, imposibil de confundat cu altceva.

Legătura cu înmormântările. Garoafele au devenit floarea obișnuită la înmormântări și slujbe de pomenire în Europa și în America de Nord, în parte pentru că sunt accesibile, rezistente și disponibile tot anul. Asocierea s-a lipit și de miros. Forumurile de parfumuri sunt pline de comentarii care spun că acordurile grele de garoafă miros „a casă funerară”. Durabilitatea florii, care o făcea potrivită pentru aranjamentele de flori tăiate, a devenit o povară pentru parfumieri. Nimeni nu vrea să miroasă a doliu.

Presiunea reglementărilor. IFRA (Asociația Internațională a Parfumurilor) a restrâns treptat folosirea izoeugenolului, una dintre moleculele-cheie ale oricărui acord convingător de garoafă. Conform standardelor actuale (Amendamentul 51), izoeugenolul este limitat la 0,11% din produsul finit pentru aplicațiile de parfumerie fină. Eugenolul însuși este limitat la 2,5% în aceeași categorie. Aceste limite nu fac formularea garoafei imposibilă, dar fac mai greu de obținut caracterul plin, dens și amplu al compozițiilor clasice cu garoafă. Un parfumier care lucrează azi după normele IFRA pictează cu o pensulă mai îngustă decât unul din 1930.

Efectul combinat a fost devastator. Casele de parfumuri de mare public au abandonat aproape complet garoafa până în anii 1990. A rămas în câteva compoziții de patrimoniu, reformulate și subțiate. Lansările noi au ocolit-o. Nota a devenit invizibilă.

Absolutul de garoafă: rar, scump, aproape dispărut

Absolutul de garoafă există. Este real. Și este aproape imposibil de procurat.

Extracția este istovitoare. Petalele de garoafă se tratează cu eter de petrol, ca să rezulte o concretă, o masă cerosă de un verde deschis, cu un randament între 0,2 și 0,3%. Din această concretă, extracția cu etanol dă absolutul, cu un randament de circa 20%. Aritmetica este sumbră: 500 de kilograme de flori dau aproximativ un kilogram de concretă, din care rezultă cam 200 de grame de absolut. Prețul actual de piață: aproximativ 5.000 de euro pe kilogram de absolut.

Producția a rămas mereu marginală. Steffen Arctander, în lucrarea de referință din 1960, Perfume and Flavor Materials of Natural Origin, nota că producția mondială de absolut de garoafă se limita deja la circa 30 de kilograme pe an. Cifra nu s-a îmbunătățit. Materia primă se producea în trecut în sudul Franței, lângă Grasse, și în Egipt. Astăzi o mai au în stoc foarte puțini furnizori.

Pentru specialiștii în materii prime, mirosul absolutului dezamăgește oarecum în comparație cu floarea vie. Îi lipsește condimentul proaspăt și strălucitor al unei garoafe culese din grădină. După extracție rămâne baza mai grea, balsamică, cu iz de miere, scheletul de eugenol și benzoat de benzil, lipsit de notele de vârf volatile. De aceea majoritatea parfumierilor, chiar și cei dedicați materiilor naturale, preferă să reconstruiască garoafa printr-un acord, nu să se bazeze doar pe absolut.

Reconstrucția pornește de obicei de la eugenol (din cuișoare sau din surse de sinteză), adaugă izoeugenol pentru cremozitate, suprapune salicilat de metil pentru latura verde și răcoroasă, introduce ylang-ylang sau alcool feniletilic pentru partea florală dulce și ancorează totul cu benzoat de benzil. Rezultatul nu este o copie a garoafei. Este o interpretare, argumentul unui parfumier despre ce înseamnă floarea tradusă în formă lichidă.

Parfumul Albâtre Sépia al casei PREMIEREPEAU nu are garoafa drept notă declarată, dar căldura lui condimentată, cu accente de cuișoare, stă în același teritoriu olfactiv. Suprapunerea dintre acordurile de garoafă și paleta mai întunecată de condimente gurmande este reală și deliberată. Eugenolului îi este indiferent dacă îl numiți garoafă sau cuișoare. Dă aceeași strălucire caldă, aproape narcotică, în orice context.

Renașterea discretă

Ceva se schimbă. Nu în zona comercială, nu încă. Dar în colțurile independente și artizanale ale parfumeriei, garoafa reapare.

Condițiile sunt favorabile. Casele independente de parfumuri dețin acum 23% din vânzările de parfumuri și cresc cu 34% pe an. Clienții care susțin această creștere, colecționari care își construiesc o garderobă de parfumuri în loc să poarte mereu un singur parfum, caută activ materii neobișnuite, demodate, încărcate de istorie. Vor personalitate. Vor ciudățenie. O floare care miroase a condiment, care poartă greutatea mitologiei grecești, a politicii revoluționare și a codurilor iubirii din epoca victoriană, pe care a purtat-o bunica și a respins-o mama? Exact o asemenea materie redevine interesantă după ce a trecut destul timp.

Mai multe case de parfumuri de nișă au lansat în ultimii ani compoziții în care garoafa domină. Unele o tratează ca pe un soliflor, un portret fidel al florii. Altele o integrează în structuri contemporane: garoafă cu oud, garoafă cu piele tăbăcită, garoafă așezată peste o bază de Ambroxan de sinteză. Caracterul condimentat și floral se potrivește surprinzător de bine cu materii care nu existau în prima epocă de aur a garoafei. Nota care părea demodată de una singură devine neașteptată lângă moleculele moderne.

Se schimbă și gustul între generații. Legătura dintre garoafă și funeralii slăbește pe măsură ce generația care a consolidat-o iese din scenă. Pentru un tânăr de douăzeci și cinci de ani care întâlnește garoafa într-un parfum pentru prima dată, nu există nicio amintire cu bunica. Există doar mirosul în sine: cald, piperat, dulce ca cuișoarele, distinct. Eliberată de bagajul cultural, garoafa devine ceea ce a fost dintotdeauna. O floare care nu miroase a nimic altceva.

Dacă această renaștere ajunge la scară comercială depinde de riscul pe care și-l asumă marile case. Istoria arată că vor aștepta ca piața independentă să dovedească ideea, apoi o vor urma. Tiparul s-a repetat cu oudul, cu irisul, cu tuberoza. Fiecare a fost cândva considerat prea ciudat, prea greu, prea de nișă. Fiecare a devenit un pilon. Eleganța condimentată a garoafei o așază ferm în această linie. Întrebarea nu este dacă revine. Este când.

Dacă povestea garoafei vă intrigă, cel mai bun mod de a vă antrena nasul este să mirosiți mult și cu atenție. DISCOVERY SET de la PREMIEREPEAU reunește șapte compoziții din materii prime provenite din Grasse, formulate cu același respect pentru ingredientele istorice pe care îl cere garoafa. Nu este un set de garoafă. Este un vocabular. Iar vocabularul este ceea ce vă trebuie înainte de a auzi ce încearcă să spună această floare uitată.

Întrebări frecvente

Ce miros are garoafa în parfumuri?

Garoafa miroase condimentat, cald și piperat, cu o notă ascuțită de cuișoare și o dulceață de miere dedesubt. Molecula dominantă este eugenolul, același compus din uleiul de boboci de cuișoare. Are o latură mai degrabă culinară și este mai puțin florală decât se așteaptă majoritatea oamenilor, mai aproape de un condiment decât de o floare obișnuită.

De ce se numește garoafa floarea zeilor?

Denumirea ei științifică, Dianthus, a fost dată de botanistul grec Teofrast în jurul anului 300 î.Hr. Combină cuvintele grecești dios (divin, al lui Zeus) și anthos (floare) și se traduce literal prin „floarea zeilor”. Numele arată venerația pe care vechii greci o aveau pentru această floare.

Se folosește absolutul de garoafă în parfumeria modernă?

Rar. Producția mondială era estimată la doar 30 de kilograme pe an încă din 1960. Materia primă costă aproximativ 5.000 de euro pe kilogram, iar mirosul ei este considerat mai puțin vioi decât al florii vii. Majoritatea parfumierilor reconstruiesc garoafa din eugenol, izoeugenol și alte materii de sinteză și naturale, în loc să se bazeze pe absolutul scump.

De ce a dispărut garoafa din parfumerie?

Au coincis trei factori: asocierile culturale cu bunicile și cu funeraliile, restricțiile IFRA asupra unor molecule-cheie precum izoeugenolul (limitat acum la 0,11% în parfumul finit) și o schimbare mai largă a industriei către estetici proaspete, acvatice și minimaliste, care au lăsat în urmă parfumurile florale condimentate și grele.

Ce a fost complotul garoafei?

În august 1793, regalistul Alexandre Gonsse de Rougeville a încercat să o elibereze din închisoare pe Maria Antoaneta, ascunzând un bilet de evadare într-o garoafă prinsă la rever. Planul, cunoscut drept le complot de l'oeillet, a eșuat când un paznic a interceptat schimbul. A fost ultima încercare serioasă de salvare înainte de execuția Mariei Antoaneta.

Ce molecule alcătuiesc mirosul de garoafă?

Molecula principală este eugenolul, un compus fenolic dominant și în uleiul de cuișoare. Printre compușii secundari se numără izoeugenolul (cremos, balsamic), salicilatul de metil (răcoros, ca de gaulteria), benzoatul de benzil (discret, dulce) și alcoolul feniletilic (trandafiriu, cu iz de miere). Împreună dau profilul caracteristic, condimentat, floral și cald.

Revine garoafa în parfumeria de nișă?

Da. Mai multe case independente de parfumuri au lansat în ultimii ani compoziții în care garoafa domină, asociind adesea nota cu materii moderne precum Ambroxan, oud sau piele tăbăcită. Piața independentă de parfumuri, care deține acum 23% din vânzările totale și crește cu 34% pe an, preferă ingredientele neobișnuite, încărcate de istorie, pe care casele comerciale le-au abandonat.

Ce legătură există între garoafă și cuișoare?

Ambele au eugenolul drept moleculă aromatică principală. Numele speciei, caryophyllus, vine din cuvântul grecesc pentru arborele de cuișoare și recunoaște înrudirea olfactivă. Deși nu sunt înrudite botanic (garoafa este un Dianthus, cuișoarele sunt Syzygium aromaticum), produc același compus caracteristic pe căi evolutive independente.